vineri, 26 februarie 2010

Educa-te, femeie!




Probabil mi se va spune ca sunt doar rautacioasa. Probabil ca mi se va spune ca sunt prea ironica sau incisiva. Cel mai probabil voi fi acuzata ca ma alatur taberei celor mai mari dusmani – porcii de barbati.

Totusi, articolul acesta e scris in urma unei intamplari nefericite la care am avut deosebita placere – sau nu – sa particip astazi. Stateam linistita in oras la un suc, aveam o conversatie placuta si ma bucuram de viata. La un moment dat, mi-am dat seama ca nu ma mai pot concentra pe convorbirea in care eram implicata, si cautand in jurul meu elementul perturbator mi-am dat seama ca eram deranjata de doua voci pitigaiate de la masa din spatele meu. Doua (pupeze) fete discutau intens despre cat de nenorociti pot fi absolut toti barbatii din univers, si cum una dintre ele, biata de ea, a fost parasita pe nedrept, evident, de un individ care “a urmarit un singur lucru, si dupa ce a obtinut ce si-a dorit, m-a parasit fataaaaa”. Mi-ar fi parut poate rau de ea daca nu ar fi vorbit in gura mare sa auda toata lumea din jur despre cat de ingrozitori pot fi exponentii speciei masculine, si daca as fi simtit macar putina tristete in vocea ei. Dar nu era suparata si nu suferea, era doar foarte enervata.

Dintr-un ghinion, s-a intamplat ca individul respectiv sa treaca prin fata barului. Oooo nuuu – nu va puteti imagina ce a urmat. In secunda doi, fata s-a ridicat ca o leoaica turbata si s-a napusit efectiv asupra lui, facand un scandal de toata frumusetea in mijloc de strada. Barbatul era rosu de jena pana in varful urechilor, probabil ca isi dorea sa fie inghitit de pamant, dar cum asa ceva practic nu se poate, a trebuit sa suporte o criza imensa de fata cu multa lume care se uita pe jumatate amuzata, pe jumatate scarbita la ei.

Acesta nu este un caz izolat, dar din pacate nici singular.

De unde placerea asta a unor femei de a se face de ras?

Probabil ca toate femeile din lume fac parada de viata lor sentimentala de fata cu prietenele. Nu exista nicio relatie, chiar extraordinar de secreta, pe care sa nu o impartaseasca macar celei mai bune prietene. Ce rost are sa fii cu Gigel pe ascuns, daca nu stie chiaaar nimeni?! Asta nu, niciodata! Nu exista inel de logodna care sa nu fii fost aratat unei ciurde de femele semi-lacrimande de emotii, cu toata istorisirea cererii povestita din fir in par. Nu, nici macar un flirt de care sa nu se fi povestit indelung la telefon si dezbatut cum se cuvine.

Asta e natura femeilor, si cele care pot sa fie absolut secretoase in legatura cu viata lor privata sunt in inferioritate numerica covarsitoare.


Una inseamna insa sa dezbati tot ce misca cu o prietena sau doua, alta e insa gustul pentru penibil a unor femei. Scandaluri in public, inscenari, urmariri si muuulta galagie – de unde toate astea? De ce toate astea?

Spunea o prietena ca poate aceste femei sunt pur si simplu proaste. Sa fie oare asa? Nu cred – am vazut si barbati prosti pe lume, si totusi ei nu se manifesta in acest mod.

O alta problema care pe mine ma irita este cea a femeilor care isi vand imaginea, dar cer inapoi substanta. Adica esti o tipa deosebit de frumoasa, dar nu ai citit o carte in viata ta, nu reusesti sa legi o fraza coerenta, nu ai despre ce sa vorbesti in afara de noile trenduri si despre moda, plictisesti prin mediocritatea ta – dar vrei sa fii apreciata si iubita de un barbat destept (pampalaii nu plac – yex).

Draga mea, te-ai axat pe infrumusetarea fizicului tau in toate felurile posibile, neglijand celelalte aspecte care tin de dezvoltare a unei personalitati frumoase, de cultivare a bunului simt si de ascutire a spiritului. Acum de ce te plangi ca toti barbatii sunt porci? Ei au luat de la tine exact ce aveai de oferit.

In general, femeilor le place sa creada despre ele ca sunt frumoase, angelice, pure, silfidice si pe undeva superioare barbatilor, niste gorile proaste ghidate dupa instinct si atat.

Serios? Nu cumva esti la fel de umana ca si ei? Nu cumva esti egoista in egala masura? Nu cumva cauti si tu intr-o persoana de sex opus cerinte construite exact dupa criteriile tale? Esti mai buna decat un barbat? Nu. Poate ca esti intr-adevar putin mai sensibila si mai dragastoasa, dar au si ei atuu-rile lor. Ma scoate din sarite feminismul care promoveaza superioritatea femeii fata de barbat. De ce sa iti scoti in evidenta calitatile tale comparandu-le cu punctele slabe ale celuilalt?

De ce trebuie sa fim mai bune? Nu am putea sa fim cumva egale in drepturi, dar complementare barbatilor? Pentru ca desgiur ca in altceva decat in drepturi nu putem fii egale. O femeie poate avea aceleasi drepturi, repet, pentru ca asta e normal si nu se discuta. Dar nu poate sa fie exact ca un barbat. La fel de idiot ar fi sa ne inchipuim ca un barbat ar putea fi exact ca o femeie. O femeie si un barbat formeaza impreuna un pahar de Cola. Femeia este lichidul, iar barbatul acidul. Ce ar fi o Cola fara acid? Ar mai exista Cola fara lichid? Aaaa… nu. Lichidul cu acidul nu sunt acelasi lucru, evident. Dar se completeaza si formeaza impreuna o chestie a naibii de buna.

Aruncam cu pietre in partenerii nostri, acuzandu-i de insensibilitate si de superficialitate, fara sa ne uitam inainte putin la noi insine. Se poate, normal, ca un barbat sa fie pur si simplu un nenorocit, nu se exclude, dar se poate ca si noi sa ii speriem de multe ori, avand tendinta clara de a sufoca, de a dresa, de a POSEDA.

E usor sa dai vina pe altii si sa spui ca pur si simplu toti barbatii sunt porci ordinari, si ca tu, nevinovata si neprihanita, ai facut tot ce ai putut pentru el. Pai poate ca ai cam exagerat. Nu esti maica-sa! Nu trebuie sa uiti sa te ingrijesti pe tine in nestavilita ta dorinta de a-l servi, calcandu-i sosetele la dunga. Nu trebuie sa fii un robot casnic care aduna mereu camasile pe care le arunca cu neglijenta prin casa. De ce ai face asta, ai inebunit? Te sacrifici ca o proasta, el pana la urma oricum se va uita si oricum ii vor fugi ochii dupa o femeie independenta si puternica, si posibil te va tine pe tine ca sclava. Tu singura ti-ai ales rolul.

La vremuri noi, se cer atitudini noi. Se cer revizuiri ale comportamentelor si obisnuintelor. Nu esti o gospodina, daca e destept va intelege ca si tu lucrezi cot la cot cu el, si ca ingrijirea casei si, mai mult, a relatiei voastre este de datoria amandurora.

Nu te lasa subjugata, dar nici nu subjuga! Alege-l pe barbatul care crezi ca este compatibil cu tine, si joaca-ti rolul de femeie cu demnitate. Fii sotia,ajutorul, prietena, amanta, confidenta lui, nu servitoarea lui, nu mama lui (mai are una in caz ca ai uitat). Pe urma degeaba te vei plange ca tu ai dat totul si nu ai primit nimic. El se va alege cu jignirile si va pleca urgent, iar tu vei ramane cu frustraile si cu impresia ca toti sunt niste animale fara suflet.

Nu ai simtul penibilului? Nu vezi ca ipostazele proaste in care au femeile tendinta sa se puna (cotofene care fac scandal in public, amazoane wannabe care declara ca femeia e totul, iar barbatul doar un instrument, servitoare si sclave care se plang ca sunt inselate de barbati si asa mai departe) sunt absolut jalnice?

Nu ma intelegeti gresitl, nu spun ca noi suntem defecte si ei sunt magici. Doamne fereste. Fiecare padure are uscaciunile ei. Nu fac elogiu barbatului si nu cred ca ne este superior.

Doar ca mi-as dori foarte mult ca femeile sa inteleaga in sfarsit ce sunt ele, in comparatie cu ele insasi, nu cu sexul opus. As vrea tare mult sa vad mai multe femei echilibrate si mai putine mahalagioaice. Mai multe femei stapane pe ele si pe feminitatea lor, si mai putine frustrate care se ascund si se fac mici de tot cand merg pe strada cu capul in pamant. Mai multe femei sensibile si senzuale, dar de loc dependente, si mai putine nikite care se comporta ca niste oi behaitoare.

Am scris acest articol chiar putin inainte de Ziua Femeii, lucru care ar putea fi interpretat ca o ironie in plus. Dar nu este. Chiar cred in puterea adevarata a femeilor, in capacitatile lor si in atuu-rile lor. Nici daca ar mai fi sa ma nasc inca de 10 ori nu as alege sa fiu barbat. Si tocmai pentru ca am avut bucuria de a intalni in viata mea femei adevarate, frumoase, inteligente, stapane pe ele si fantastice ma doare sa vad ca sunt atatea altele care isi bat joc de feminitatea lor.

Cultiva-te, femeie! Dezvolta-te si fii verticala! Fii sotia sotului tau, mama copilului tau, prietena amicelor tale, joaca-te cu puterea ta! Nu iti incurca rolurile, nu iti vinde pielea si gaseste-ti echilibrul!


Fii Om si iesi din penibil! Prima ta responsabilitate este fata de tine. Apoi nu uita ca ai primit poate cel mai mare dintre daruri, maternitatea.


De ce te complaci? De ce nu te cizelezi? De ce iti faci toate astea?

Educa-te, ca mai apoi sa iti poti educa copii!

Educa-te, ca mai apoi sa fii mandra de tine!

Educa-te, fii stalp in viata ta!

Educa-te, ofera si primeste fericire.

Educa-te si ingrijeste-te!


Deschide-ti ochii, mintea, inima, spiritul, urechile - tot: te-am certat pentru ca poti mult mai mult, m-ai inteles?

joi, 25 februarie 2010

Nu te teme de un sfarsit!


Ana si Veronica au amandoua 24 de ani.

Intamplarea stupida face ca amandoua sa se afle in aceeasi situatie: ambele au iesit de curand din cate o relatie. Locuind singure, fiecare in apartamentul ei, golul resimtit in urma despartirii se resimte foarte acut. Ana este frumoasa si inteligenta, iar Veronica nu e nici ea mai prejos.

Pana aici, s-ar putea spune ca au destine foarte asemanatoare.


Corect? Gresit!


Caci am uitat sa mentionez un lucru: Ana e impacata cu ea, Veronica inca nu a ajuns sa se accepte in totalitate, iar de aici incolo vietile lor sunt cum nu se poate mai diferite. Ana a inteles ca singuratatea ei nu reprezinta dovada prostiei sau urateniei ei, si ca despartirea nu a facut-o mai putin valoroasa ca persoana sau ca femeie. Veronica, pe de alta parte se simte neatragatoare si neinteresanta.

Amintirile.

Ana a ales sa arunce toate lucrurile care ii aminteau de fosta relatie: felicitari, cadouri, urme ale existentei masculine lasate prin apartament (cate un gel de dus sau o pereche de slapi de casa nr 43).

Veronica inca mai pastreaza poza fostului ei partener pe noptiera. Doarme cu bluza pe care el a lasa-o din neglijenta in apartament si petrece ore in sir citind arhiva de pe messenger sau mesajele din telefon. “Te iubesc, ne vedem la 6” - e doar un exemplu de mesaj pe care ea il reciteste insetata, sperand ca, printr-un miracol, parcurgandu-l de sute de ori El se va intoarce ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Viata sociala.

Ana are multi prieteni. Iese frecvent in oras si se simte bine dansand sau facand mereu cunostiinta cu persoane noi, din care unele chiar i-au starnit interesul. Se poate concentra la munca ei, are randament si atrage ca un magnet priviri.

Veronica se simte singura, si evident ca, traind cu aceasta convingere, este intr-adevar singura pentru ca nu face nimic pentru a depasi impasul. Respinge involuntar toate personajele de sex masculin care se intersecteaza cu viata ei. Adevarul e ca nici ei nu se simt foarte atrasi de ea: cui ii place o femeie cu ochii in permanenta inrositi de plans, sau care emana disperare sau tristete?!


As putea continua la nesfarsit enumerand diferentele intre cele doua femei. Nu o voi face insa, pentru ca e clar viata careia este mai buna, cine va gasi mai repede o relatie.. dar stoop! Cine spune ca “o noua relatie” este calea cea mai buna pentru o viata satisfacatoare?


Chiar e nevoie de altcineva pentru a fi fericit? E oare bine sa te arunci cu capul inainte cand tu inca mai ai rani neinchise dupa ultima despartire? Crezi ca o noua poveste de iubire formata in perioada in care tu inca te gandesti la fostul, sau inca il visezi noaptea va da roade?


Am ascultat toata seara melodia lui Nek – Laura non c’e. Pentru cine nu o stie, o voi rezuma pe scurt: individul din melodie sufera ca un tampit dupa “o Laura”. Ea este cu altcineva, iar el, desi se afla fata in fata cu alta femeie, se gandeste inca la trecut. Iata si doua versuri care mi-au ridicat parul in cap: “Da solo non mi basto stai con me/
Solo e' strano che al suo posto ci sei te, ci sei te..”, cu alte cuvinte “Singur nu sunt nimic, stai cu mine/ Doar ca e ciudat ca in locul ei esti tu, esti tu”.


Cu alte cuvinte… exista oameni care se complac intr-o asa-zisa relatie doar din pura teama. Teama de amintiri, teama de singuratate, teama de ei insisi.


Cat de masochist poate fi un om? Uite, atat de masochist!!! Sa stai langa cineva doar pentru a nu fi singur, gandindu-te inca la fantomele trecute e o nebunie in stare pura. Sa stai alaturi de cineva care nu iti place, dar care te accepta asa cum esti, e o lipsa de scrupule la adresa ta, si la adresa persoanei pe care o chinui oferindu-i picaturi din tine, cand ea poate te vrea intreg/intreaga.


Despartirile sunt triste atunci cand nu ti le doresti, dar probabil ca sunt cea mai buna solutie atunci cand o relatie scartaie..


Viata unui om nu se termina dupa o despartire. Nu pot spune nici ca incepe dupa o despartire. Dar se continua!!! Se continua cu un mare plus de invataturi, cu un mare plus de experiente! E o continuare dificila in prima parte, dar maturizatoare si necesara evolutiei.


Daca inca stai sa scormonesti printre amintiri, gandeste-te daca merita sa plangi pe morminte goale!


Si acum gandeste-te cine preferi sa fii: Ana sau Veronica? Eu as paria oricand, cu ochii inchisi pe Ana. :)

marți, 16 februarie 2010

"Eu insa-n fata normei nu ma-nchin"



-Ai sa pierzi un om caruia chiar ii pasa de tine!
-...
-Ai sa ramai singura! Singura de tot!
-...
-Nu esti dispusa sa faci atata lucru pentru mine???
-...
-De ce naiba taci? Nu-ti pasa de loc ca plec?
-...
-Habar nu ai ce vei pierde daca te comporti ca un copil de 2 ani!
-...
-Crezi in niste prostii! Lucrurile pe care tu le consideri reale si la care visezi, nu exista! Crezi in niste prostii, ti-am zis! Asculta-ma bine, nu o sa ti se intample nimic din ceea ce iti doresti!
-...

O privi o clipa. In privire ii scaparau fulgere.

Pleca, trantind usa in urma lui.

Ana ramase singura in sufragerie. Soarele abia rasarea si zgomotele orasului incepeau sa fie tot mai clare.
Isi desfacu parul lung, uitandu-se in oglinda.
Sa stii ca eu cred. Eu cred in ceea ce simt. Sa te ia naiba!” murmura incet, si doua lacrimi mici i se prelinsera pe nesimtite pana in coltul gurii.


Cine sunt oamenii care apar peste noapte in viata noastra, spunandu-ne ca lucrurile in care credem sunt niste tampenii? Cu ce drept ne dau lumea peste cap, cu ce drept incearca sa ne impuna valorile si credintele lor? Au ei dreptul de a ne dirija viata, de a ne spune ca ceea ce noi consideram ca fiind real si valoros este doar o himera?
Ei bine… NU!

Tu ai invatat sa simti viata cu inima ta. Tu ai invatat ce iti face bine, tu ti-ai dat seama ce iti doresti. Ti-ai stabilit obiectivele si necesitatile si iti aranjezi viata in functie de ele. Doar pentru ca ele nu coincid cu obiectivele altora, nu renunta la visele tale!

Doar pentru ca cineva, sub pretextul unei false dorinte de a-ti face bine, te manipuleaza si te santajeaza emotional, nu trebuie sa te dai batut.

Doar pentru ca altii au alte dorinte, alte credinte, si incearca sa iti explice “cum se face”, nu pune armele jos!

Doar pentru ca o frustrata a zis odata ca “toti barbatii sunt niste porci”, nu inseamna ca acest lucru este si adevarat.

Doar pentru ca cineva a zis demult, ca Pamantul este plat, asta nu a fost neaparat si bine.

Doar pentru ca a existat o persoana care a declarat sus si tare ca toate femeile inebunesc cand vad capacul de la toaleta ridicat, nu inseamna ca toate sotiile din lume isi bat sotii cu mopul cand ei uita nenorocitul de colac sus.

Doar pentru ca o persoana ti-a zis candva ca procedezi gresit, nu inseamna ca a avut dreptate.

Cine e in masura sa iti explice “cum se face?” Tu ai modalitatea ta proprie de a te exprima. Tu ai stilul tau unic si irepetabil de a gasi solutii noi la probleme vechi.

Te vei ascunde pentru ca ti se spune ca esti incapabil? Sau vei demonstra de ce esti in stare?


Vei ramane si in sambata aceasta in casa, pentru ca nu ai destui bani ca sa te poti distra? Sau iti vei aminti de prietenii tai si te vei duce sa te simti bine langa ei, chiar fara sa cheltuiesti milioane intr-o noapte?

Vei sta in casa pentru ca un tampit ti-a spus ca esti grasa, si acum te vezi urata? Sau te vei ingriji de corpul tau, perfectionand si indulcindu-ti fizicul cu un interior luminos si cald?


Astea sunt deciziile tale. In viata nu vei intalni doar oameni binevoitori. Nu vei fi primit cu bratele deschise, cu flori si cu bomboane peste tot.
Dar indiferent de fus orar, anotimp sau loc, te ai pe tine. Fa pace cu tine, ca sa poti gasi pacea in ceilalti. Te-ai dezechilibrat cumva? Nu-i nimic, nu-i nimic.
Linsiteste-te, inspira adanc si da-ti voie sa te opresti cand simti ca nu mai faci fata. Adu-ti aminte cine ai fost, ce ai vazut si ce ai invatat, uita-te unde esti acum si priveste apoi inainte.
Care e destinatia ta? A, da. Uite, cand te-ai potolit putin, ceata s-a destramat. Ai vazut din nou pe harta ta destinatia. Poate vei incurca ruta, poate te vei invarti in cerc intr-un oras prea mare, poate uneori vei intarzia pe drum. Se intampla. Oricum, daca vei vrea si cand vei vrea, te vei sui din nou la volan, muncind zi si noapte pentru destinatia ta: cariera ta, casnicia ta fericita, familia pe care o vei intemeia, prietenii tai.

Sa ai un drum bun spre tine insuti! Sa ai un drum bun spre ceea ce iti doresti! Ne vedem... poate vom calatori impreuna :)


P.S. Aaaa… si referitor la individul din povestea de mai sus. El apartine de categoria “te voi lovi unde te doare, te voi atinge unde stiu ca pot, te voi imblanzi eu pe tine ca sa faci exact ce vreau eu”.
Ha, ha. Pariu ca nu?

joi, 11 februarie 2010

Unde esti?


Ora era tarzie, si fumul atat de des incat ma usturau ochii. Tineam in mana o ciocolata calda si invarteam meticulos in ea. Muzica era potrivita atmosferei: se auzea o voce de femeie care canta foarte dulce, rotunjind vocalele.


El statea in fata mea, si invartea in mana o pereche de chei, cred. Era in mod vizibil putin agitat. Cu toatea astea, ii auzeam undeva in fundal vocea vesela si optimista, povestind ceva al carui sens nu ma puteam concentra sa il inteleg.


Zambea. I-am zambit inapoi, iar zambetul lui s-a intins pe toata fata, dezvelind dintii frumosi, cu canini ascutiti, care ma duceau cumva cu gandul la o felina. A continuat sa povesteasca, incercand sa ma implice in discutie. Totusi, nu reuseam pur si simplu sa ma adun indeajuns.


Ii cercetam cicatricea mica de langa buze, cumva amuzata de dragalasenia ei. La un moment dat, a tacut.

Mi-am ridicat privirea si m-am uitat in ochii lui. Erau seriosi. A urmat Intrebarea, evident.

-Andreea, unde esti?

Si… m-am trezit!!! Da, Andreea, unde naiba esti?

Pai… sa vezi… Nu, Andreea, m-am certat, de ce eziti? ! Unde dracu esti, unde dracu esti?


Si, apoi, cutremurata de intrebarea lui si de intrebarile pe care mi le-am ridicat eu insami, mi-am amintit: sunt unde trebuie sa fiu.


Sunt pe drumul meu. Am zile in urma, am zile in fata. In fiecare zi traiesc, in fiecare zi invat, in fiecare zi mai urc cate o treapta. Nu ma mai dor eforturile, am incetat sa astept sa urce cineva alaturi de mine. Pot sa o fac atat de bine si singura! Cineva oricum intr-o zi imi va prinde ritmul.

Am ceva de zis, am multe lucruri de oferit celor de langa mine, si primesc cu usurinta darurile pe care au decis sa mi le ofere: prietenii, sentimente, melodii care ne apartin, cuvinte care ne fac sa radem, tristeti impartasite si castiguri nesfarsite.


M-am uitat repede printre zilele si lunile care au trecut, ca si cum as fi rasfoit grabita un album de poze, si mi-a venit sa chiui: am castigat!


M-am linistit asadar, dandu-mi seama ca sunt pe drumul cat se poate de bun: imi urmaresc visele, le vanez, le vreau ale mele! Vreau sa le pot pipai, si o voi face. Cu fiecare zi, ma apropi de ele, ma apropi de omul care vreau sa fiu.

-Sunt aici, i-am spus, intinzand mana ca sa i-o pot ajunge pe a lui. Sunt aici, departe.


S-a uitat nedumerit la mine o clipa. Ochii i s-au adancit si s-au tuburat ca o mare. Mi-a parut rau… iar el a inteles.


M-a condus acasa, dar conversatia a fost seaca si fortata.
L-am luat in brate: “Multumesc ca ai inteles!” .

-Da, a raspuns.

Si pentru a intrerupe tacerea jenanta, am spus razand: “oricum, sa stii ca nu ai pierdut nimic”.

Si intr-adevar, nu pierduse nimic. Pentru ca eu m-am castigat prea mult pe mine insami.


Da-mi, Doamne, timp sa le fac pe toate! Sa gasesc intelepciunea de a implini lucurile la timpul lor. Sa gasesc intelegerea si rabdarea pentru cei de langa mine. Sa gasesc puterea de a-i ridica pe cei care au nevoie, fara a ma dezechilibra eu insami. De a iubi drept fara sa astept nimic inapoi. De a-mi bifa toate visurile, si de a avea ambitie sa nascocesc mereu altele noi.

Eu sunt pe linia dreapta. Nu ii vad capatul, dar vad fiecare metru ce urmeaza in fata mea. Si metru cu metru simt viata mai mult.


Tu? Unde esti? Ti-ai gasit drumul? Trezeste-te la viata!Nu adormi! Nu adormi! Nu adormi, altfel te vei pierde! Nu e drept fata de tine!

Cele mai frumoase vise oricum se intampla in realitate!

marți, 9 februarie 2010

Povestea fluturelui


Intr-o dimineata frumoasa de primavara, un fluture mic-mititel s-a trezit la viata. S-a uitat in jurul lui la splendoarea de culori si forme si a ramas absolut fermecat! Totul in jurul lui era numai caldura si lumina!Atata soare, atata aer, atat de mult vazduh de explorat!


“Ce-o fi dincolo de tufa aceasta imbobocita? Mai multe tufe? Mai multe flori? Mai multi fluturi ca mine? Trebuie sa vad..”, gandi fluturasul plin de entuziasm.

Isi intinse deci aripile si incepu sa le miste usor. E un lucru bine cunoscut de toata lumea ca fiecare fluture care se naste este unic si magic; pe aripile fluturasilor exista o pulbere extraordinar fina care ii ajuta sa se inalte cand dau din aripi. In aceasta pulbere sta toata puterea lor de a zbura. Doar ca ea ajunge pe aripi…direct din suflet. Si trebuie sa va spun, fluturii au un suflet minunat. Aceasta este taina lor si in asta sta toata forta lor.


Si cum fluturasul de care spuneam avea o minte iesit din comun de curioasa si o inima iubitoare si blanda, nu a avut nici o dificultate in a invata sa zboare. La inceput mai greu, apoi cu tot mai mult elan si vigoare, a iesit de dupa tufa imbobocita unde a aparut pe lume si a dat cu ochii de lumea adevarata.


Aceasta clipa a fost una incredibila!


In sufletul fluturasului a navalit o bucurie uriasa, de nedescris cand a vazut ce minunatii exista in jur! Cat spatiu neexplorat! Cate lucruri de invatat! Cati fluturi ca si el asteptau sa-i fie prieteni! Cate flori frumoase si mirositoare! Si ce viata splendida inaintea lui! Intr-o lume care parea perfecta, fluturasul simtea si stia ca viata lui va fi printe cele mai fericite intalnite vreodata! Nimic nu-i statea in cale!

S-a imprietenit apoi cu altii ca el, si totul era minunat. Cu totii ii aduceau bucurie si fericire. Impreuna explorau zone si flori noi, si fiecare zi ii aducea tot mai multe cunostiinte folositoare.


Asa ca, animat de curaj, curiozitate si sinceritate, fluturele se dezvolta sanatos si crestea pe zi ce trecea. Un singur lucru nu a facut insa: nu a ascultat si nu a vrut sa creada povestile pe care le auzea despre o alta lume existenta acolo unde vazduhul se termina: lumea pamantului, a noroiului si a baltilor.

“Ei si? Ce daca exista pana la urma acea lume? Eu sunt un fluture, nu voi avea niciodata de-a face cu locuitorii pamantului si a mocirlei, ramele. Ele se tarasc in lumea lor, eu o am pe a mea si sunt atat de fericit aici incat nu vreau sa las niciun gand sa-mi umbreasca bucuria”, gandi el jumatate vesel, jumatate serios.

Doar ca fluturasul nostru uita un singur lucru: acel univers al ramelor se invecina periculos de mult cu al lui. Florile pe a caror petale poposea zilnic aveau radacinile infipte adanc in pamantul ramelor, deci acea lume de care auzise nu era atat de departe de a lui, cum crezuse el.

Zilele treceau pe rand, si zvonurile despre noroi si balti se risipisera ca norii dupa ploaie. Fluturasul uitase cu totul de ele si traia in continuare fericit din cale afara, fiecare secunda.


Intr-o zi, neavand cu cine iesi la explorat, toti prietenii lui fiind ocupati, s-a gandit ca va merge singur sa cucereasca zone in care nu fusese inca.

Zis si facut: si-a intins aripile pline de praful magic, a scuturat puternic din ele si s-a inaltat in zbor. Ah! Cat de bine miroasea aerul de dimineata! Si mirosul frunzelor si a florilor,cum ii gadila toate simturile!

“Cat de usoara e viata!” zise el, multumit si vesel.


Chiar in secunda aceea insa, vazu o tufa ispititoare de trandafiri rosii. Soarele isi varsa toata lumina lui parca pe acele flori. Frunzele verzi sclipeau de sanatate, iar florile si bobocii de trandafiri, rosii si ametitor de ispititori isi inaltau capetele spre cer.

Fluturasul s-a gandit sa se odihneasca putin pe una dintre frunze si sa se bucure de noua lui descoperire, caci o tufa atat de frumoasa de flori nu mai vazuse nicicand.

Zis si facut: s-a lasat lin in zbor pe una dintre frunze si admira o floare mare, cu petalele larg deschise, minunandu-se de perfectiunea ei.

Dintr-o data, auzi o voce mieroasa:

-Buna dimineata, fluture frumos! Ce aripi catifelate ai! Vrei sa fii prietenul meu?

-Cine e acolo? intreba fluturasul, nevazand pe nimeni.

Vocea din spatele florii ii raspunse din nou:

-Sunt noul tau prieten. Mi-am zis ca imi doresc acest lucru din secunda in care te-am vazut zbenguindu-te pe aici. Esti atat de minunat! Si aripile tale, Doamne, cata pulbere fina le dezmiarda! Sclipesti in soare ca un diamant mic si vesel!

-Multumesc, zise fluturasul chicotind de multumire. Dar eu pe tine tot nu te vad. Arata-te, prietene!

-Sunt exact in spatele trandafirului la care te uiti acum, zise vocea pitigaiata.

-De ce stai acolo? Intreba fluturasul, incruntandu-se o secunda. Acolo e intuneric si umed. Iesi afara si te bucura de soare, ca mine! Vino, si hai sa zburam impreuna!

-Ahh, tare as mai veni, raspunse din nou vocea. Dar stii tu? Grozav e de frumos aici unde sunt eu. Vino si tu pentru o clipa, si te convinge. Am un nectar grozav de dulce, mai dulce chiar decat mierea, si vreau sa-ti dau si tie. Haide la mine, cateva minute, apoi vom pleca amandoi unde vrei tu.

Fluturasul statu pe ganduri - “Nici macar nu stiu cu cine vorbesc, nu i-am vazut fata.. Dar… vorbeste atat de frumos, si apoi, mi-a promis ca stam numai putin, si apoi plecam sa ne zbenguim la aer”

Asa ca, putin reticent, dadu la o parte minunatia de tandafir, insa, orbit de intuneric nu vazu nimic.

-Unde esti? intreba el. De ce stai aici, pe intunericul acesta? Pfuu, si ce urat miroase! Vino afara sa ne jucam! Eu nu vad absolut nimic aici!

-Sunt chiar in fata ta, se auzi vocea mieroasa. Ai incredere in mine, prieten bun! Inainteaza putin si ma vei vedea!


Fluturasul facu inca un pas, fara sa vada nimic, ghidandu-se dupa voce, incetisor si.. dintr-o data, fara sa apuce sa se dezmeticeasca… simti ca nu se mai poate misca. Tipa cat de tare putu, dar nu primi ca raspuns decat rasul vocii aceleia, de data aceasta vocea vorbi, mult mai groasa si sumbra:

-Fluture prostut, credeam ca nu te voi mai convinge odata sa vii!

-Cine? Cine e acolo? Intreba fluturasul zbatandu-se cat putea.

Vederea incepu sa se limpezeasca si incepu sa dintinga lucrurile din jur. Speriat, continua sa incerce sa se elibereze din capcana in care cazuse.

In fata lui, o aratare cu multe picioare: paianjenul!

Vai, cat se mai caia fluturasul pentru greseala lui! Era acum prins de-a binelea in plasa paianjenului. Incerca in zadar sa il convinga sa il elibereze, paianjenul nici nu voi sa auda, si nu se induiosa de lacrimile fluturasului.

Vazand ca nu are incotro, fluturasul inchise ochii strans si isi aduna toate fortele: trebuia sa scape de aici! Isi incorda aripile, si simti cum capcana in care era prins slabeste.


Cu o ultima forta, dadu din nou cu putere din aripi… si reusi sa se elibereze! Se inalta cateva clipe, si isi lua zborul abia-abia.. Dintr-o data, simti cum toate puterile il parasesc, si vazu ca tot praful magic de pe aripioarele lui frumoase a disparut.. Cu siguranta ca se stersese in plasa paianjenului rau, si fara pulberea fina de pe aripi nu mai putea zbura.

Fluturasul simti ameteala, si se prabusi pe… pamant.


Exact in locul in care credea ca nu va ajunge niciodata… : in lumea ramelor!


Se tara zgribulit prin noroi, neindraznind nici macar sa planga. Lacrimile nu voiau sa vina! Aripile lui nu mai puteau zbura, iar sufletul lui era prea speriat si trist ca sa mai poata produce pulberea magica pentru aripi.

Statu asa, singur, disperat, incercand sa se gandeasca ce e de facut in continuare.


Intre timp se apropie de el o rama. Aceasta nici macar nu observa ca statea de vorba cu un fluture, nu cu un seaman de-al ei, dar se arata amabila si prietenoasa. Fluturasul nu ii raspundea, dar rama pesemene ca nu observa durerea fluturelui, si continua sa vorbeasca cu el.


Azi asa, maine asa, si fluturele observa ca ramele nu sunt niste creaturi rele, ba dimpotriva.

Doar ca nu voiau sa zboare, sau nu stiau sa zboare. Se multumeau sa se tarasca prin noroi. Nu se gandeau ca exista atatea alte minunatii pe lume, nu erau curioase, nu voiau nimic, nu isi puneau intrebari…adica erau exact opusul fluturilor. Se multumeau cu putin.

Iar fluturasul nostru, trist si suparat, se multumi si el cu compania ramelor. Ajunse sa creada in scurt timp ca asta este ceea ce merita.

“La urma urmelor, nu pot mai mult.

Sunt un fluture urat, mi-am pierdut magia de pe aripi care ma facea sa zbor. Nu mai insemn nimic.

Nici macar nu merit mai mult.

Si oricum, nu mai pot face ce faceam inainte. Nu mai pot zbura. Aripile mele s-au facut mici, nu mai au forta.

O sa traiesc si eu cum pot, aici, cu ramele”


Si … asta fu viata pe care si-o alese in continuare.

Uitase ca daca isi va deschide sufletul, pe aripile lui incet-incet se va reface pulberea magica!!!


Din cand in cand… se uita inspre vazduhul unde nu demult fusese stapan. Si il durea atat de mult sa vada cat de departe sunt zilele insorite! Dar ..nu putea plange. Lacrimile nu veneau. Lacrimile cadeau inauntrul lui, si ardeau.

Arareori, pe pamantul unde isi ducea viata, mai poposea cate un fluture frumos colorat, si i se facea dor sa fie si el liber si vesel.


Dar ceilalti fluturi pareau ca nu-l observa. Pesemene ca se gandeau ca e tot o rama. Erau probabil prea orbiti de frumusetea si curiozitatea care ii anima pe ei insisi ca sa se mai opreasca sa il observe si pe acest fluture cazut.

Trecu o perioada de timp foarte grea pentru fluturasul nostru.


Se obisnuise cu prezenta prietenoasa dar terna a ramelor. Se hotarase se si le faca pe ele prietene din moment ce ajunsese la convingerea ca nu putea mai mult, ca nu merita mai mult. Uneori, simtea nevoia sa spuna cuiva totul: sa impartaseasca cuiva disperarea, tristetea si durerea din sufletul lui, dar cui? Spera macar ca intr-o zi sa poata plange: astepta lacrimile sa ii spele ranile.


Cand a vazut ca nici lacrimile nu vin, ca nimeni nu stie cine este el de fapt, a luat intr-o buna zi hotararea sa iasa din noroiul in care traia.


S-a uitat lung la aripile lui, care fusesera nu de mult viguroase si a inceput sa le miste usor. Cata durere s-a abatut atunci asupra lui! Era probabil prima oara cand a realizat ca din minunatiile lui de aripi au ramas doar niste cioturi scofalcite. Pur si simplu nu mai stia ce sa faca cu ele.


Zile in sir a exersat din nou zborul. Dar zilele nu au ajuns. Hotarat insa sa poata zbura din nou, a perseverat luni si luni la rand.

Fara sa-si dea seama cum, minunea s-a intamplat: intr-o zi si-a dat seama ca s-a inaltat de la sol.


Dar aripile lui zburau doar din dorinta lui nestavilita de a fi ce era odata. Pulberea fina de pe ele nu se mai regenera, iar totul durea din cauza efortului prea mare. Cu toate astea, se incapatana zilnic sa se ridice, sa simta tot ce simtea odata.

Rezultatele au fost insa mediocre. Dimineata se trezea si incepea sa colinde din floare in floare. Facea ce stia ca face fiecare fluture din lume. Cu toate astea, in sufletul lui nu se mai petrecea nimic senzational: nu mai simtea bucurie nestavilita, nu mai simtea extazul si tumultul vietii. Iar cei din jur pur si simplu nu il mai vedeau ca pe un fluture extraordinar.


Iar seara, seara era cel mai rau: se intorcea jos, in noroi, cu aripile indurerate, cu speranta din ce in ce mai mica de a ajunge din nou sa aiba pulbere fina pe aripi.

Se mira de faptul ca nici ramele, nici fluturii din jur nu vedeau viata duplicitara pe care o ducea: se lupta pentru o viata buna si sus, in aer, si jos, printre rame. Nimeni nu observa ca nu mai e nici fluture, dar nici rama.


Pana cand, intr-o buna zi, un alt fluture s-a oprit pe aceeasi petala de floare cu el. Au inceput sa vorbeasca. Iar discutia pe care o ducea cu acest fluture nou era foarte diferita.


Zile la rand, au vorbit vrute si nevrute. Pana cand intr-o seara, s-a intamplat un adevarat miracol: celalalt fluture a inteles tot!!! L-A INTELES TOTAL, a inteles ce i s-a inamplat, l-a privit adanc in ochi si i-a patruns in suflet.

Si, pentru prima oara dupa atati ani de ascunzisuri, totul a iesit la iveala.


A avut increderea si puterea sa ii povesteasca tragedia cu paianjenul, a putut sa ii spuna cata disperare si suferinta era in sufletul lui... si... in sfarsit, in sfarsiiit lacrimile eliberatoare au curs: si fluturele a plans pentru toti anii in care nu a putut-o face, a plans lacrimile tristetii, lacrimile vinovatiei, lacrimile tacerii.. si in cele din urma a plans LACRIMILE SPERANTEI.


Iar din acest moment, timpul a inceput sa curga in favoarea lui: fiecare noua zi ii aducea incredere, speranta, cutezanta de a-si implini destinul, mandria, fericirea de a trai : tot ceea ce pierduse pana atunci.


Si din groapa murdara unde se cufundase, fluturele s-a intors inapoi la locul lui: printre flori, printre culori, printre vise pe cale de a se realiza.


Si praful magic al aripilor lui a revenit: deschizandu-si sufletul, aceeptandu-se, iubindu-se, miraculoasa pulbere s-a regenerat.


Iar acesta a fost momentul in care fluturele a inteles ca nu exista decat un singur sens: in SUS, in SUS, TOT MAI SUS. Ca linistea exista, ca iubirea exista, ca bucuria exista, ca echilibrul exista, ca viata in sine e un miracol, o sansa imensa pe care a primit-o, o speranta vie pe care o va aduce si el de acum inainte tuturor fluturilor cazuti. Si pe langa drumul ascendent, fericit si implinit al vietii lui, se oprea din cand in cand sa aline durerea altora, sa ii ajute sa faca imposibilul.


Si asa cum un fluture bun a crezut odata in el, daruindu-i cu simplitate si caldura pofta de viata, asa a crezut si el apoi in posibilitatea tuturor. Chiar si in puterea ramelor de a se metamorfoza in fluturi.:)



luni, 8 februarie 2010

Usa cu clopotei


Mi-am dat seama intr-o zi ca exist. Ma jucam cu viata, o luam de mana, ii dadeam drumul razand. Eram vesele si fericite amandoua. Era un fel de Viata+Andreea=Love. Scrijelisem aceasta ecuatie pe sufletele celor din jur, cantand.


Dar de la un timp, Viata avea clipe tot mai dese de seriozitate. O luam de gat si o pupam, constatand uimita cum nu se topea la atingerea buzelor mele de copil. Eram nedumerita si nemultumita. Intr-o zi, m-am asezat langa ea si i-am spus: “Prietena mea draga, Viata, de ce nu imi mai asezi cirese la urechi? De ce nu imi mai ciufulesti parul?” In loc de raspuns, mi-a aratat o oglinda. M-am uitat emotionata la mine, si atunci am inteles: CRESCUSEM.


Acesta a fost momentul in care am intrat in castelul vietii mele.

E un castel mare si frumos. La inceput, nu stiam pe care usi sa intru. Ma loveam de scari si incercam zadarnic sa ma joc cu tablourile de pe pereti. Ele nu voiau sa se joace cu mine.


Am inteles ca singura cale e cea de a gasi usa potrivita pentru mine. Si apoi, ca prin minune, am vazut-o: era in fata mea, nu stiu cum de nu o remarcasem mai devreme.

“Ce simplu, ce simplu” am ras.

Am admirat-o: era o usa mare, din lemn de culoare deschisa. Era fina ca o piersica, si totusi, intr-un colt avea un citat: “Implineste-ma!”. Am inteles ca era a mea. Era misiunea mea sa ii calc pragul si sa ne amestecam.


Am fugit intr-un suflet sa dau buzna.. dar m-am lovit de ea.


Ce? Cum asta? De ce? USA MEA E INCHISA?

Dar e a mea, eu stiu si o simt!


Am vazut ca sus avea un spatiu gol, atat de gol incat sa incapa o soapta. M-am suit pe un scaun, si am tras cu ochiul. Nu vedeam bine ce se intampla dincolo de usa, dar am vazut pe cealalta parte o pereche de clopotei.


Trebuie sa deschid usa sa aud clinchetul clopoteilor mei!

Iar ani si ani la rand am ramas langa ea, incercand sa o deschid.

Am incercat sa fac asta, impingand-o – dar ea a ramas neclintita.

Am incercat sa fac asta cu chei falsificate – si tot nu s-a miscat.

Am vorbit, am plans, am tipat la ea smulgandu-mi parul din cap: “Usa proasta, eu trebuie sa te deschid!!! Deschide-teeeeee odata!”.


Degeaba.

Mi-am amintit de celebrul “Bate si ti se va deschide”. Asa am am ciocanit. Am batut cu pumnii si am dat cu picioarele. “Deschide-te, deschide-te, deschide-te”, repetam ca un refren.

Am adunat oameni in jurul meu si ii rugam sa deschida usa in locul meu.

“Nu pot, ajuta-ma, deschide-o! FA-MI, eu nu pot sa fac. Nu pleca, de ce pleci? Nu mi-ai deschis usa, nu m-ai ajutat, te urasc, te urasc!”

Plangeam, vazand oamenii plecand de langa mine si inchizand in urma lor propriile lor porti.

Si asa am acceptat ideea: probabil usa cu clopotei nu era facuta pentru mine.


Am plecat, agatandu-ma speriata de fiecare calator de pe drum. Speram sa imi poata arata ei care e cu adevarat Usa mea.


Ma lipeam de ei si ma dezlipeam furioasa ca nu pot face nimic pentru mine. Ii alungam, ii chemam inapoi, doar pentru a-i pedepsi pentru nefericirea mea.

Intr-o buna zi, am descoperit o poarta mai mica. Stiam ca nu e a mea, dar reusisem sa o deschid. Si uite asa, am inteles ca sunt multe porti de genul acesta pe care le pot deschide, putin cate putin, cu rabdare.

Si m-am linistit. Mi-era dor de usa mea, o visam, dar nu aveam de ales: trebuia sa continui izbanzile usilor mici.

Iar intr-o seara, deschizand cu o multumire neexplicabila ceea ce s-a dovedit a fi ultima usa mica, am vazut Revelatia: Ajunsesem in dosul USII MELE CU CLOPOTEI, deschizand alte usi inainte. Am inteles ca traiesc intr-un labirint. Si iata, Usa mea nu se putea deschide de-a dreptul, ar fi fost prea usor si nu ar fi avut farmec. A trebuit sa intru pe multe alte porti pentru a ajunge la aceasta izbanda.

Chiar atunci, o adiere de vand mi-a trecut prin par si a facut clopotei sa clincheneasca.



Clopoteii mei SUNA!

Iar muzica lor ma face a dansezm propriul meu dans. E un dans nebun, e un dans doar al meu, numai eu ii pot intelege miscarile.


Iata, am deschis usa. Ma aflu in spatele clopoteilor ei. Iar in fata mea, acum vad clar nesfarsite randuri de porti.

Le voi deschide. Le voi deschide pentru ca vreau, pentru ca pot, pentre ca asta e Usa mea.

Iar la final, cand totul se va transforma in liniste, voi rosti inca odata citatul Usii mele: Implineste-ma! Da, Te voi fi implinit!

duminică, 7 februarie 2010

O idee ca un zambet



De mult timp imi incoltea mie in minte ideea de a mai publica din cand in cand ceea ce scriu… pentru ca marturisesc, o fac zilnic, din placere. In mintea mea se incalcesc mereu si mereu idei, fraze, ganduri, citate pe care le credeam deja uitate, de a caror bogatie ma bucur chiar si atunci cand activitatea mea e una plictisitoare, dar pe care nu o pot evita.

Stand la masa (lucru care imi displace profund, in special daca mananc singura, adica in 95% din timp) gustul sau mirosul mancarii imi declanseaza uneori adevarate trairi proustiene: mi se invalmasesc rapid in suflet senzatii, emotii din trecut. Si de aici, epopeea continua: cum trecutul si viitorul in timpul starilor mele de reverie se impletesc armonios si uneori se suprapun, apar idei neasteptate. Apar senzatii vechi, in forme noi. Ma vad eu pe mine, intr-o lumina diferita, o alta Andree decat cea cunoscuta. Si uite asa, imaginatia mea zburda vesela pe campii. Ma bucur intens de aceasta senzatie de libertate: pot gandi ce vreau, nu am limite, pot face asocieri extreme, nu ma impiedica nimic, pot sa cred ca Ashton Kutcher e vecinul care-mi repara prizele, pot sa cred linistita ca oile in stare naturala sunt verzi si pot sa imi inchipui de pe acum cum vor arata copiii mei, si ce ochi albastri va avea fica-mea.

Evident ca nu voi posta pe blog toate toate gargaritele din capul meu. In schimb, pentru ca mi-am dat licenta asta vara pe tema basmului terapeutic si am indragit foarte mult aceasta tehnica, promit sa postez lunar cate o astfel de metafora cu valente terapeutice si motivatoare, creata de mine. Acesta este nucleul blogului meu.

In rest, vreau ca randurile mele, desi needitate si nerevizuite prea mult ca sa nu le alterez autenticitatea, sa se rezume la o singura idee:Nu subestima niciodata inceputurile modeste! Un lucru extrem de mic poate avea proportii uriase sub lumina emotiei potrivite, si iti poate aduce starea de fericire, care e pana la urma doar optiunea ta. Alegi sau nu sa fii fericit!


Aceasta e asadar idea pe care vreau sa o promovez. Este simpla, dar linistitoare, si se raspandeste din gura in gura, la colt de strada sau intre cearseafuri.. o idee ca un zambet...
 
Din lumea celor care mai cuvanta... - Free Blogger Templates, Free Wordpress Themes - by Templates para novo blogger HD TV Watch Shows Online. Unblock through myspace proxy unblock, Songs by Christian Guitar Chords