Deşi aştept primăvara să coboare din tren, după ce a călătorit un an ȋntreg, uitȃndu-mă la vagonul ȋn care soseşte, neoprit ȋncă din mers, ȋn timp ce ea ȋmi aruncă cȃţiva ghiocei şi cȃteva raze de soare să mă asigure de venirea ei, nu simt ȋn mine şuvoaie de viată. Parcă aş vrea să intȃrzie, să mai stau puţin pe peron.
Mă simt obosită ca o seară de vară mai degrabă. Nu vreau decȃt să inchid ochii şi să dorm. Vreau să am parte de linişte. Să nu mai ştiu, să nu mai aud măcar pentru cȃteva clipe nimic – nimic ȋn afară de bătaile celor două inimi (tic,tic… tic,tic…tic,tic – vezi cum bat la unison?)..
Vreau să las noaptea să imi curgă prin vene. Să-mi lipesc capul de umărul tău şi să nu mai număr ore, să nu mai număr termene limită, să nu mai număr semnături şi foi şi acte şi cerinţe. Să las universul puţin să se mişte de unul singur, pe lȃngă mine. Eu vreau să ma opresc o idee. Am ameţit.
Și pe urmă, mi-oi umple din nou plămȃnii cu aer tare, ca să am putere să mai mişc lucrurile ȋnainte. Ȋnainte, ȋnainte, e singurul sens, ştiu. Acum ȋnsă nu mă mai pot opinti.
Poate am doar nevoie să mă odihnesc ȋnainte să ȋnceapă să se nască tot verdele, toată viaţa, toată mişunarea şi mişcarea.
Ca să primeşti primăvara cum se cuvinte trebuie să fii odihnit, ştii? Să fii scuturat de zăpezile şi noroaiele iernii, să nu-ţi atȃrne de gleznă să-ţi ingreuneze paşii.
Lăsaţi-mă să dorm. Cȃteva zile. Ca mai apoi sa curg cu apele dezgheţate de primăvara. Să desţelenesc pămȃnt şi să rup poduri de gheaţă. Am să mă ȋntorc ȋn curȃnd, după ce genele mele de sus nu le vor mai căuta cu atȃta ardoare pe cele de jos, să se unească.
