Din lumea celor care mai cuvanta...

Despre Craciunul de demult, despre Craciunul de azi

2011-12-24T11:27:00.008+02:00

Eram două surori ȋn casă, drăguţe şi cuminţi. Ca să fiu corectă pȃnă la capăt, sora mea era cuminte de felul ei… iar eu doar aşa, pe deasupra, ȋnainte de Crăciun, să nu mă rateze Moşul.

Dimineaţa de Ajun ȋncepea brusc.. cu ochii mari si licărind de neastȃmpăr. Una dintre puţinele dimineţi din an ȋn care mă ridicam din pat fără să mai lenevesc cȃteva ore la desene.

Petreceam toată ziua ȋnvȃrtindu-ne pe lȃnga mama ȋn bucătărie, lingȃnd oalele ȋn care făcea creme pentru prăjituri.

Cȃnd eram mici de tot, seara de obicei venea bunicul să ne ţină de vorbă.. ȋn timp ce pe mut şi pe ȋntuneric mama cu tata ȋmpodobeau bradul (nouă Moşul ne aducea bradul). Și ȋn fiecare an, reuşeau cumva, ȋn sărăcia lor, să pună ceva grozav sub brad.

Îmi aduc aminte atȃt de bine de mine şi de sora mea, spunȃnd rugăciuni de copil pe jos ȋn genunchi, ȋn faţa bradului. Pentru noi Crăciunul nu ȋnsemna numai un Moş care aduce cadouri… noi am sărbătorit dintotdeauna pe Cineva care a iubit atȃt de mult oamenii, ȋncȃt S-a făcut om şi a coborȃt printre noi, ȋn suferinţe.

Apoi, cȃnd am aflat ca Moş Crăciun există, dar sub o altă formă, ȋn fiecare din noi, dimineţile de Ajun ȋnsemnau agitaţie pe un fond muzical. Mama gătea , tata aşeza bradul ȋn suport şi ȋmpodobea trandafirii din curte cu luminiţe, iar noi două ȋmpodobeam bradul fredonȃnd colindele lui Hruşcă.

Ne ciondăneam probabil toţi cu toţi de zeci de ori ȋn ziua aia, sub imperiul agitaţiei. Eram patru minţi şi patru idei despre cum ar trebui să decorăm.

Dar oricȃt de turbulenţi eram ziua, ȋn seara de Ajun ne aşezam cu toţii fericiţi la masă şi ne strecuram cadourile sub brad unii celorlalţi.

Era lumină şi cald şi mirosea a brad şi prăjituri. Și nu credeam că va veni atȃt de curȃnd ziua cȃnd nu va mai fi la fel.

Astăzi, sora mea face pe Moşul la 1000 de km distanţă, pentru fetiţa ei. Iar eu voi ȋmpodobi primul brad din viaţa mea, altundeva decȃt acasă la părinti.

Ȋi am ȋnsă astăzi in suflet pe toţi cei pe care ȋi iubesc şi sunt, chiar dacă nu şi fizic, lȃngă ei, şi sunt convinsă că ei ştiu asta.

Mă simt fericită.. si adultă. Și mă gȃndesc la ghinduţa de fetiţa care a luat locul meu şi al surorii mele ȋn faţa bradului, crezȃnd cu tot sufletul ȋn minuni. Și la puiuţul mic atȃt de nou pe lume ȋncȃt nu poate realiza ce bucurie e pentru noi toţi.

Nu aştepta lumina acestei seri de undeva din exteriorul tău, las-o să curgă DIN tine. Reflectează puţin la binele din viaţa ta. Primeşte Crăciunul cu sufletul curat şi plin. Pruncul Iisus se naşte pentru noi. E sărbătoarea speranţei.

Să ne ȋncărcăm cu energie pozitivă cȃt să ne ajungă pȃnă la Crăciunul viitor. Să fiţi sănătoşi şi buni ȋncă 356 de zile!

Afremov. Caruso.

2011-10-02T12:34:00.011+03:00

E ciudat daca ma gandesc cum, pentru fiecare clipa importanta a vietii mele, pentru fiecare clipa in care destinul meu a luat o noua turnura, am cate o melodie.

Imi pot rezuma viata pornind de la simturi.

Asa incat, vazand in dimineata aceasta pictura lui Afremov, m-am gandit la "Caruso", si am deschis involuntar o panta pe care toate celelalte senzatii au inceput sa curga invalmasindu-se ametitor.

Mi-am pus capul in palme si-am zambit amar.

"Sa ma ierti", striga mintea mea. Desi sufletul stie ca unde nici macar nu a fost timp sa incepi sa iubesti, nu exista loc de erori.

Si-apoi, cui as fi putut sa-i cer iertare? Cu siguranta mie. Ca n-am avut curaj. Ca n-am putut. Ca m-am temut sa risc din nou, dupa ce abia mi-am gasit puterea de a ma ridica in picioare.

Probabil ca pana si cel mai potrivit om devine extrem de nepotrivit, atunci cand soseste in viata ta la momentul inoportun.

Priveste bine pictura, ai sa intelegi ce nu se poate spune. Asculta atent melodia. Ai sa vezi ca unele povesti sunt date astfel incat nimeni sa nu le poata scrie finalul vreodata.

"...Un uomo abbraccia una ragazza dopo che aveva pianto
Poi si schiarisce la voce e ricomincia il canto

Te voglio bene assai
Ma tanto ma tanto bene, sai
E' una catena ormai
Che scioglie il sangue dint'e vene, sai"

Casa noua.

2011-09-05T16:02:00.005+03:00

Ma mut la casa noua. Daca e sa fim chitibusari, de fapt chirie noua. Dar dat fiind faptul ca de la 18 ani de cand am plecat de la ai mei stau tot prin camine si chirii, pot zice ca singurele locuri pe care le-am numit marinimoasa "acasa" au fost camere si apartamente care nu imi apartin.

Diferit fata de toate datile trecute in care imi modificam domiciliul e faptul ca ma mut singura-singurica, fara sa am pe cineva care sa ma ajute sa-mi car lucrurile. Am refuzat orice astfel de oferta de ajutor, motivele diferind de la persoana la persoana refuzata.

Asadar, tot ce am e adunat in genti/trolere/saci.

Cine a trecut prin mutari de genul asta stie ca in astfel de momente e nevoie de litri intregi de solutii de curatat si dezinfectat.

Trebuie deci sa ma duc la un hypermarket sa cumpar cele necesare. Zis si facut. Ma iau pe caldura naibii si ajung la Kaufland. Imi dau seama in momentul in care imi umplu cosul cu sticle mari si cutii grele de detergent ca nu imi va fi usor sa la duc acasa. Dar sa ma ingrijorez de cate un lucru odata. Deocamdata imi bat capul cu cat costa toate.

Ajung insa si la momentul cand, dupa ce am platit, imi pun toate intr-o plasa imensa de panza si incerc sa le ridic. Tot ce am cumparat cantareste cat mine. Iau o gura mare de aer, si here we go, Andreea.

Ridic, ma dezechilibrez, ma echilibrez la loc, pun imensitatea pe umar si o iau incet spre ceea ce va fi, in cateva ore, fosta locuinta.

Soarele arde. Arde, mama lui! Plasa imi rupe umarul, la propriu.

E OK, ma gandesc. Putea fi si mai rau, nu?

Ma deplasez, in reluare - dar ma deplasez si fiecare pas e inca o victorie. Hai ca pot, ce naiba. Pot orice.

Dupa o buna bucata de drum, aud pe cineva ca ma striga pe nume.

Da, Doamne, sa fie alta Andree!!

Nu, nu e alta. Pe mine ma striga.

Ca de obicei, in cele mai penibile momente ale vietii mele, nu pot trece neobservata ca un ninja. Daca as fi fost aranjata si frumoasa si impecabila, nu m-ar fi vazut nici naiba. E karma mea, cred ca intr-o viata anterioara am facut ceva foarte gresit care mi se intoarce sub aceasta forma.

Nu ma uit in spate, dar ma ajunge din urma. E un cosmar. Una dintre cele mai stresante cunostinte. Cred ca ne-am vazut de trei ori in viata, dar mie una mi-a ajuns pentru posteritate.

Se pare ca lui nu, dupa cum se agita. Nu vreau sa fiu rea, dar nu pot sa nu remarc ca se poarta ca un cimpanzeu hiperactiv care a baut pe deasupra o cantitate considerabila de nes cu cola.

-Ce faaaci, Andreea? Ce caaari acolo de esti atat de daramata?

Eu daramata? Ha! Nuu!

-Pai, incep eu neinspirat, veneam de la magazin. De fapt, ma cam grabesc, asa ca..

N-apuc sa termin fraza.

-Am parcat acolo, zice, aratand cu degetul peste drum. Hai ca te duc eu.

Oaaai, nuuu!

-Multumesc, zic, dar nu stau departe, mint cu atata nerusinare incat imi vine sa-mi pun degetul pe nas in caz ca ma transform in Pinochio.

-Nu conteaza, zice, si ma apuca de brat.

Pana acum am avut rabdare, incercand sa apreciez gestul, desi eu nu cred neaparat in gesturi de bonomie dezinteresate din partea barbatilor. Nu fac ei nimic pentru tine asa... era sa zic de ochi frumosi, desi tocmai de ochi frumosi iti fac. Sau de alte parti ale corpului frumoase. Faptul ca ma apuca de brat de parca ne-am cunoaste de multa vreme insa ma irita instantaneu.

Raman pe loc, cu un umarul strivit in continuare sub greutatea plasei, si cu celalalt brat ridicat penibil in incercarea de a fi trasa inspre masina.

-Nu vin, multumesc, rostesc apasat fiecare cuvant, mai ales pe cel care incepe cu "n" si se termina cu "u".

Se uita socat la mine de parca tocmai i-as fi dezvaluit niste secrete NATO.

-Haideee, zice, si, culmea tupeului, cracaneaza marginea plasei care imi distruge umarul.

Nu pot sa cred. Individul asta se uita in plasa mea de cumparaturi.

-Ce Doamne iarta-ma faci?! balbai consternata.

-Cari detergent! Si Lenor! Si dezinfectant, si solutie de parchet, si solutie de curatat... spune, de parca face inventarul.

-Stiu exact ce car si...

-Doamne, spune bulbucat cand vede ca de pe umarul meu inrosit efectiv sa ia pielea, sub greutate si datorita frecarii. Iti belesti mana!

Zau?! de parca eu nu as fi observat si nu as fi simtit ca usutura ca toti dracii.

-Nu am nimic. Iti multumesc pentru intentie dar daca nu pierdeam acum atat timp stand cu chestia asta pe umar in timp ce ma bate soarele in cap, eram deja mai aproape de casa.

-Pai ai zis ca stai aproape.

-Mnda, pai hmm, imi dreg vocea.. stau.

-Minti!

Ok, mint, dar ce naiba?! Chiar e agasant, nu vede ca nu vreau ajutorul lui. Pe bune, ce naiba, crede ca ma las greu?

-Pierdem timpul, spun cu ultimele rezerve de rabdare. Eu ma duc frumos pe jos si tu te intorci de unde ai venit.

-De ce nu ai luat un taxi?

Ma streseaza.

-Am motivele mele. Multumesc si ceau.

Fac stanga imprejur si plec. Asta e, sunt nesimtita.

-Macar tramvaiul, striga dupa mine.

Sunt cu spatele, asa ca nu vede ca-mi dau ochii peste cap.

-Ceau, mai salut odata cum spun regulile de bun simt ca trebuie incheiata o discutie.

-Ai numarul meu de telefon? tipa. Stai sa ti-l dau, daca ai vreodata nevoie.

-Timisoara e mult mai mica decat as vrea, ma aud raspunzand. Sigur ne revedem si fara. Ceau.

-Pai ceau, mai zice.

De obicei apreciez gesturile frumoase, nu ma intelegeti gresit. Nu sunt chiar atat de imposibila mereu. Si nici auto-distructiva sa-mi placa sa car greutati prin soare de una singura. Dar nu e genul de om saritor si dragut, e genul ala de stalker groaznic. Iar daca il lasam sa ma ajute, venea vorba de schimb de numere de telefon si trebuia sa fac fata unei conversatii neplacute si tot tacamul, si e chiar ultimul lucru de care an chef sau energie.

Ajung intr-un final absolut apocaliptic pentru integritatea mea corporala la vechea locuinta, unde toate lucrurile mele sunt facute pachet.

Restul zilei mi-l petrec carand bagajele la noul apartament. Nu prea ma ajuta umarul zdrelit, dar e chiar in regula si asa.

La noua locatie, desi decenta ca frumusete, e mizerie. Mare. Femeia care a locuit inainte aici a fost pesemne o imputita.

Asa ca impreuna cu prietena si colega mea de apartament (da, tot aia cu care caram scari sa salvam pisica) frecam si spalam si dezinfectam in primul rand dormitoarele, caci noaptea se apropie si in nici un caz nu putem dormi dupa o astfel de zi in mizerie.

Ne strofocam sa tragem dulapuri, paturi - tot, sa putem scoate orice urma de jeg ascuns.

Soarele a apus de mult, sunt efectiv daramata de oboseala si ma dor toate cele, dar rezultatul e satisfacator.

Desi bucataria si baia nu au apucat sa fie smotruite, cele doua dormitoare in care ne vom petrece noaptea sunt aerisite, curatate si miros frumos. Mai e mult insa de lucru. Mai sunt multe de aranjat si cumparat.

Tot ce stiu e ca am nevoie de o baie urgenta si trebuie sa scap de hainele de pe mine. Nu stiu cum sa va explic cum arata. Nu e deajuns sa spun ca sunt murdare, v-ati inchipui poate ca e cate o pata pe ele, ici-colo. Dar nu, e praf in si pe ele, in fiecare fibra posibila. Arata de parca le-as fi tarat in Gange in anotimpul inundatiilor.

Le dau jos si ma spal. Ii urez noapte buna Darianei si ma duc in camera mea. Ma arunc in patul king size (de care sunt foarteee incantata) si ma uit in jur.

Schimbari radicale - done.

Mutat ca casa noua - done.De azi singurul plan e ca... nu imi mai fac planuri. Stiu ce imi doresc pe termen lung si asa mai departe, dar o sa iau lucrurile cum vin, pe rand. Cate o zi, odata.

Ma simt putin straina in camera noua, si putin singura, asa ca ma ridic, pun pe raft cateva carti, si vazandu-ma inconjurata de lucrusoarele mele ma simt imediat mai bine.

Ma arunc din nou lata, in pat. E asa de mare si de confortabil ca ma face sa zambesc, cu toata oboseala si cu tot sentimentul de straniu pe care il resimt.

Muschii imi vibreaza de la efortul depus si ma doare cumplit spatele.

Dar e bine. Unde mai pui ca am tot ce-mi trebuie ca sa fac sa fie totul extraordinar. Am 23 de ani si a naibii sa fiu daca intr-o zi nu o sa ma uit in urma si o sa rad.

"After all, tomorow is another day" imi suna in cap celebra replica din "Pe aripile vantului", in timp ce adorm si ma cufund intr-un somn binemeritat, adanc si fara vise.

Despre dragoste, din dragoste, cu dragoste.

2011-08-13T01:48:00.008+03:00

Plangea, zguduita de sughituri. Din ochisorii albastri si limpezi se rostogoleau lacrimi la fel de curate ca si sufletelul ei de copilut.

Nici unul dintre tertipurile folosite alta data ca sa o calmez nu functionau. Nu mergea nici muzica preferata, nu voia nici sa ne uitam in carti, nici sa ne prostim in oglinda, nici “Povestea Porcului”, nici sa ne jucam cu papusile, nici sa ii cant... nimic, nimic, nimic. Nu ii puteam distrage atentia cu mizilicuri de aceasta data.

Dupa ce am incercat tot ce se putea, fara rezultate, am luat-o pur si simplu in brate. Ne-am asezat pe jos, pe covor, langa fereastra care ajunge pana la podea. O tineam strans, si o leganam usor, magaindu-i capusorul cu par blondut si moale.

Plansetul violent si zgomotos s-a transformat incet in suspine domo

ale. Iar eu continuam sa o mangai, sa o imbratisez, sa ii vorbesc domol, cu dragoste.

Afara plouase torential, iar in gradina pe care o vedeam tinand fetita in poale, cu capul lipit de pieptul meu, se vedeau inca urmele furtunii: ici-colo palcuri de bobite de grindina, pe frunze picaturi de apa rostogolindu-se, lenes.

Am ramas mult timp, asa, pe covor, desi afara se intuneca.

Ochisorii ei dragi au incetat sa lacrimeze, s-au transformat din nou in licurici. Insa nu erau ghidusi ca alta data, erau linistiti si buni. Ma asteptam, din clipa in care s-a linistit, sa se ridice sa fuga la joaca, asa cum face de obicei.

Dar nu, a ramas lipita de mine. Degetelele mici si grasune se jucau in parul meu. Ii auzeam bataile regulate ale inimioarei, si ii simteam fiecare respiratie. Era calda si mirosea frumos, a curat, a piele perfecta, dulce.

Mi-am adus aminte ca odata, in nemarginita mea ignoranta (crezand ca sunt rationala si echilibrata) – am spus ca totul are un sfarsit. Ca orice sentiment, oricat de frumos, la un moment dat se perimeaza si moare. Cat de mica, cat de banala si cat de

meschina am fost!

Nu, dragostea pentru un copil este pur si simplu diferita. Cine a simtit-o stie.

E singurul lucru care ma face sa ma simt capabila de orice –e o sursa inepuzabila de putere, de dorinta de a trai. Nici macar moartea nu m-ar putea ajunge din urma

pana nu as sti-o pe ea, pe mica de Emma, in siguranta. Nu ma tem de nimic, inima mea e puternica, statornica, hotarata, de neclintit in nemarginita iubire.

Ma trezesc dimineata coplesita de dorul de a nu fi vazut o noapte intreaga fetisoara minunata. Adorm multumindu-i vietii, si lui Dumnezeu, si destinului, (spuneti-le cum vreti) ca a adus micul omulet -marele miracol- in viata mea. Si ca al doilea e pe drum, in burtica mamei lui.

Si ca m-a facut femeie, ca intr-o zi, cea mai colosala din toata existenta mea, n-am niciun dubiu, o inimioara va incepe sa bata pe pamant, dupa noua luni de adapost in mine.

La acest gand, tot ceea ce e cinic in sufletul meu se tranforma in credinta. Tot ceea ce e frica se transforma in curaj. Tot ceea ce e renuntare se transforma in lupta. Tot ceea ce e egoism se transforma in daruire.
Si toate intrebarile dispar. Aceasta e dragostea care aduce doar certitudini.

Cercul

2011-08-01T01:15:00.006+03:00

Trasase un cerc in jurul ei, in loc de fortareata. Inainte sa inchida totusi forma geometrica perfecta, alcatuita cu grija, avusese grija sa-l strecoare pe "el" repede inauntru.
Apoi, a avut grija de cercul care-i cuprindea. Numai pe el. Si pe ea. E sim

plu, nu?
A pazit pe urma granitele cercului cu strasnicie, gonind orice persoana care putea sa ii ameninte integritatea, si sa il necajeasca astfel pe el, singurul primit inauntru. Pe el, exceptia.

Foste legaturi, transformate in amicitii? Uitate, pus

e la colt. Ignorate pana la disipare. Nu se face, e urat.

Cunostiinte noi, din multitudinea de “ei” de pe lume? Nuuu, huoo... Minimul de bun simt, minimul de politeturi, maximul de raceala si maximul de atitudine respingatoare.

Prietenii vechi si simple cu diversi, a carui conduita putea parea dubioasa, datorita glumelor si vocabularului usor colorat? Nimic, la cosul de reciclare cu ele!
Iesiri in oras numai cu fete? Nuuu, acolo pot intra oameni in vorba, nu ne trebe!

Complimente? Din alta parte, dezgustatoare.
Zambete primite? Niciodata daruite.

Priviri? Mai bine i-ar fi plesnit retina.
Tot ce primea, fara raspuns.

Si mereu asa, pentru o vreme.

Acum, ca ramasese singura in cerc, se produsese o bresa pe unde celalalt iesise.
Prin bresa, oamenii incepusera sa-si faca loc, cu diverse pretext

e. Unii fara pretexte, numai cu texte. Unii, fara nimic, numai asa, de curiosi. Altii, dintr-o alta viata de demult, mai grijulii, stiind pe ce pamant sensibil calca.

Iar ea impinsese toata lumea afara. N-au decat sa ramana acolo.
Inauntru nici ea nu va intra, singura, asa, de capul ei zanatic.Afara nu va iesi, nici nu se pune problema.

Va sta numai in prag, de paza, pana ce urmele pasilor din interiorul cercului se vor fi vindecat.

Iar cercul va ramane cald, inauntru, va palpita incet si apasat. Pentru ca oricata lume ar face brese in el, cu voie sau fara, ea cercul nu-l va pata, nu-l va raci, nu-l va instraina si nu si-l va vinde.

La urma urmei, e tot ce conteaza.

Dimineata de sambata.

2011-07-30T01:25:00.010+03:00

Se trezise devreme, desi din cauza celor cateva pahare de vin in plus de aseara, ii bubuiau creierii. De ce n-a mai dormit? Pentru ca asa ceva e practic imposibil cand ai un sot, doi copii, un caine si o pisica.

Placerile ei vinovate erau escapadele de vineri seara, cand soacra venea sa stea cu copilasii. Celalalt mare noroc era ca Matilda, fetita ei de 9 luni nu mai sugea la san. Deci, dupa ce ca seara de vineri ii apartinea doar ei si lui Grig, mai putea sa condimenteze totul cu cateva pahare de vin alb, limpede, sec, a carui senzatie acrisoara o facea sa plescaie cu limba. Lui Grig acest gest ii era extrem de drag. Ii aducea mereu aminte de sentimentul pe care il avusese inainte sa o ceara de sotie: simtise ca pur si simplu va inebuni daca ea nu va deveni jumatatea lui mai buna. Cu “ne” intre paranteze inainte de “buna”.

El era introvertit si serios. Ea era exact scanteia de care avea nevoiei: copilaroasa, intempestiva, imprevizibila, intra ca o furtuna in vietile tuturor celor care o cunosteau. Nu existau oameni carora fiinta aceasta cu ochi scaparatori sa le fie indiferenta: ori o placeau, ori o detestau. Isi pastrase obiceiul de a iesi in oras chiar si dupa ce s-au casatorit si el ajunsese in stadiul in care tot ce isi dorea era sa-si petreaca serile relaxandu-se la un film in fata televizorului. Cu toate acestea, era o mama model si o sotie iubitoare si fidela. Dupa ce aparusera copii, numarul iesirilor se redusese drastic. Le ramasese pentru “dezmat” doar seara de vineri, cand mama lui venea sa aiba grija de Matei si de Matilda.

Pe vremuri, ar fi dormit a doua zi pana la pranz sau cel putin ar fi lenevit in pat ore in sir. Acum, indatoririle parintesti nu le permiteau asta. Incepand cu ora 8, cand, de obicei, Matei la cei 4 anisori ai sai dadea trezirea, totul se trasforma in abrambureala.

Iar sambata aceasta nu facea exceptie. In timp ce Grig se lupta cu morile de vant in incercarea de a-l convinge pe Matei sa inghita, a carui pasiune recent descoperita era sa stranga mancare in gura ca sa o poata scuipa apoi pe toata inapoi in farfurie, ea ii dadea lapticul din biberon Matildei, pe a carei obrajor se observa o zgarietura suspecta. Faptasul, era ferm convinsa, nu va fi prins niciodata. Putea sa fie Matei, care devenea uneori gelos pe sora lui mai mica, putea chiar Matilda sa se fi zgariat singura (daca ar sta vreodata sa i se taie unghiile!!!) sau putea sa fie Pita (P.I.T.A – Pain In The Ass), motanul cel morocanos. Beau, labradorul (a carui nume insemna initial “frumos” in franceza, dar caruia acum i se zicea uneori “bou”, pur romaneste, mai ales cand facea pipi prin casa la 5 minute dupa ce fusese adus de la plimbare) iesea din discutie. Era un caine extrem de bland, iar copiii familiei erau marea lui slabiciune si marea lui dragoste.
-Dragaaaa... ies cu Beau sa faca un pipi rapid afara!
-Nu l-ai mai scos odata la 5 azi-dimineata?
-Ba da, dar il stii pe Bout al nostru, de cand a imbatranit face pipi mai des.
-Ca si tine de altfel, ii zambi ea cu dragalasenie, luandu-si o clipa ochii de pe obrajorul grasun si zgariat al fetitei.
Grig rase. Isi puse geaca si incalta adidasii, trantind apoi usa in urma lui si a catelului.

Cat timp fu el plecat, iar ea ramasese singura cu copii si cu Pita, lucrurile o luasera razna. Matei rasturnase toata punga de cereale pe jos. Motanul darama ghiveciul cu busuioc, iar zgomotul facut de acesta cand se sparse o trezi pe Matilda, care tocmai adormise dupa ce isi bause laptele, facand-o acum sa urle din toti bojocii.
-Mateeeei, strange mizeria de pe jooooooossss, tipa femeia, incercand sa acopere urletele fetei.
-Ceeeeeee? N-aud, maaamiiii!
-Strangeeeeeeee ceeeeeee aiii daaaaaaaat pe jooooooooossss!!!!
-Ceeeeeeeeeeeeeeeeeeee??? Mai urla el inca odata, desi auzise foarte bine de prima data...

In loc sa asculte indemnele (racnite) ale mamei ei, baietelul balai, cu chip angelic, incepu sa toarne peste cerealele imprastiate pe gresia din bucatarie niste lapte, in speranta ca Pita motanul va veni sa le manance si el va profita de moment si-l va magaia fara sa se aleaga cu o zgarietura.
Intre timp, Grig se intoarse de la plimbarea de pisu a lui Beau.

-Gata, draga, suntem in siguranta acum. Beau a facut pipi de 2 ori in ultimele 3 ore, deci presimt ca de data asta ne va face mandri si se va abtine pana la urmatoarea iesire.
-N-auuuud ce spuiiiiii!. Matilda urla de un sfert de oraaaaaaaa! Veezi ce face in bucatarie Matei!
Barbatul intra in bucatarie, in a carei mijloc balteau cereale inmuiate in lapte. Matei plescaia cu palmele micute in baltoaca lipicioasa.
-Draguleeee, se auzi vocea sotiei din camera de dincolo, Beau zgarie la usa din nou!
-Verific imediat! Unde ai o penseta?
-Pe raft in baie. De ce?
-Matei si-a infipt o cereala in nas, si nu mai poate sa o scoata!
-Ceeeeeee?
-Nu te panica, se rezolva imediat.

Pana ce Grig reusi sa ii scoata cereala din nara inrosita a lui Matei, Matilda inceta sa planga in bratele mamei, lasand impresia de tiuit in urechi. Linistea dura aproximativ 20 de secunde, pentru ca Beau incepu sa latre, zevzec, semn ca il supara grozav motanul, din nou.

Femeia incerca sa se ridice si sa puna fetita in patulul ei. Dar aceasta vomita pe umarul mamei ei tot laptele. Iar cainele facuse din nou pipi pe presul de la usa. Matei se aleses cu o zgarietura la randul lui,iar motanul umbla infoiat pe hol, scuipand nervos tot la 2 secunde.. De ghiveciul spart de Pita cu o ora inainte, de cand se declansase nebunia, nu avusese timp sa se ocupe nimeni. Grig spalase podeaua bucatariei, unde baltisera cerealele cu lapte, iar acum incerca sa puna la spalat o tura de rufe, caci rochia, camasa si pantalonii de cu o seara inainte miroseau a fum. Si la drept vorbind, cosul de rufe devenise neincapator pentru o noua tura de haine. O gramajoara mare de pantalonasi, fustite, ciorapei, tricouase mici sau mari, bavetici, haine de adult pline de mancare scuipata de bebe sau de ulei de masaj pentru bebelusi il umpleau pana la refuz. Masina de spalat avea insa o problema, huruia ingrozitor, trebuia urgent cumparata alta. Iar Matei aruncase peste pipi-ul de catel de care nu se ocupase nimeni, avand in vedere ca acum Matilda plangea din nou, halatul sexy de satin al mamei lui.

Lucrurile au continuat in acest ritm, ca de fiecare data, inca aproximativ doua ore. La sfarsitul acestor doua ore insa, Matei se juca linistit cu cuburile, Matilda adormise spalata si satula, catelul fusese hranit, pipi-ul lui fusese curatat iar motanul se retrasese pasnic pe pervazul ferestrei. Hainele fusesera stranse si praful aspirat. Domnea acum in casa maximul de curatenie pe care il poate avea cineva care are doi copii, un catel si o pisica. Iar desenele tribale cu care fusese recent ornat unul dintre peretii sufrageriei, fusesera ascunse cu grija de ochiul mamei, cu ajutorul unui fotoliu, in timp ce pe lista de treburi urgente din capul lui Grig se adauga si varuitul.
Iesisera pe terasa, la soare.

Era ora 11, ora la care in tinerete abia se trezeau. Acum insa parea ca ziua incepuse de un veac.

Era o zi racoroasa de toamna timpurie. In timp ce Grig ii aseza cana de cafea fierbinte pe masa, ea se inveli cu o patura. Stateau acum unul langa celalalt, fara sa vorbeasca. El o tinea pe dupa talie, iar ea isi sprijinise capul de umerii lui lati, mijind ochii a fericire.
-Vezi, spuse incet, in momente ca astea imi aduc aminte de ce m-am maritat cu tine..
-De ce? Stiai ca o sa incaruntesc devreme si ca o sa avem un baiat care-si baga cereale pe nas, o fetita care vomita mereu numai pe tine, un motan semi-salbatic si un caine care sufera de incontinenta urinara?
Ea nu rase insa, se multumi sa zambeasca.
-Nu. Pentru ca stiu ca orice s-ar intampla pe lume, barbatul carunt, copiii mici care fac dezastre mari, motanul ce pare ca trebuie inapoiat junglei si catelul pisacios- sunt casa mea. Si pentru ca stiu ca alaturi de tine voi iesi mereu la liman si la linsite. Tu – voi toti- sunteti “acasa” al meu.

Din soarele galben cateva raze picurara parca in ochii lui. Plini de lumina, sclipeau calzi. Si viata curgea, fericita, mai departe.

Ce pot face doua maini dibace :)

2011-07-20T20:09:00.007+03:00

Dupa zile de migaleala, bibileala si alte actiuni terminate in “eala”, am terminat semnul de carte cu pisica mica.

Ma bucur de el, l-am cusut cu mare atentie si drag.

Am fost intrebata in cateva randuri daca e cusut pentru altcineva, avandin vedere mesajul de langa pisoi: “Thinking of you”. Raspunsul e nu. L-am facut pentru mine.

Am si botezat pisica. E fetita si o cheama Joy, ca sa-mi aduca bucurie.

Iata cum arata Joy inainte de a ma apuca sa o cos: era doar o bucata de panza, langa niste ate, ace si scheme.

Si iat-o acum, ce mandrete s-a facut:

"Unconditional love is our essence and joy is it's expression."(Author unknown)

Bebe pe drum!

2011-07-18T17:13:00.007+03:00

Stau cuminte pe un scaun in sala de asteptare, langa Raluca. In jur, numai gravide, cu burti rotunde si frumoase, in diferite stadii de marime. O femeie in pantaloni albastri si camasa alba mai are extrem de putine saptamani pana la nastere. Imi vine sa ii zambesc, fericita de ea.

Imi aduc aminte ca “a naste” se zice in italiana “dare la luce”. Tradus mot-a-mot asta inseamna a da lumina. Mi se pare cea mai frumoasa expresie din toate timpurile si din toate lumile.

Mi se strange inima. Ok, semn rau, alarmele imi suna isterice in cap. Nu e momentul sa ma emotionez ca o gasca, sunt pe post de insotitor la ecografia care va dezvalui sexul celui de-al doilea meu nepot sau nepotica si trebuie sa ma comport in conformitate cu statutul. Eu nu-s aia care se inmoaie, eu sunt aia tare care sustine viitoarea si fericita mamica. Nu invers, nu invers!!!

Ma indrept spre masuta unde sunt aruncate o gramada de reviste glossy. Exact ce-mi trebuia, sincer. Niste poze cu haine trasnet, ultimul racnet in materie de make-up si o gramada de sfaturi, din care unele amuzant de idioate. Super! Am nevoie sa-mi ocup mintea cu chestii minore.

Pana sa-mi aleg revista, o aud pe femeia din fata, care-si mangaie burta ca un pepene, spunandu-i sotului (sau ma rog, tatalui copilului) pe o voce ragusita, inceata:
-Mi-e putin frica, stii?
Cu coltul ochilui vad cum barbatul o ia pe dupa umeri cu gingasie si ii aplica un pup incurajator pe tampla:
-O sa fie bine, iubita mea.
Locul asta musteste de dragoste si de fericire. Pot sa ma mut aici?

Ma intorc spre Raluca si ii admir inca odata (a miliarda oara pana acum) rotunjimea de sub tricou. Si ma bucur inca odata ca pe langa Emma, fetita surorii mele, va mai fi o mogaldeata fabuloasa in familie. Mor de curioasa sa aflu ce o sa fie. Daca as fi caine, as da din coada de bucurie si nerabdarde.

Intram in sfarsit la eco. Ma asez ca un insotior constiincios ce sunt langa capul Ralucai si fixez ecranul pe care in cateva moment va aparea taina dezlegata.

Tin in brate poseta al carei maner in mosmondesc in maini, agitata. Raluca sta pe masa de ecograf, putin rosie si ea de emotie, dar oricum ceva mai calma decat mine.

Apare si medicul. Imi iau fata serioasa. Nu stiu daca reusesc, imi ard obrajii. Tare.

Se incepe procedura propriu-zisa. Gel pe burta, tot tacamul. Pe ecran apare .. ceva. Eu, care ma mandream ca de fiecare data inteleg imaginile de la ecograf, sunt complet bulversata de data asta. NU INTELEG NIMIC!

Ma benoclez, ma benoclez, ochii imi ies din orbite.. Sunt singura persoana care nu a fost recent spanzurata cu ochii atat de bulbucati. Si tot nimic.

Frustrarea si nerabdarea cresc in valuri. Nu ma pot concentra la ce zice doctorul acolo… eu vreau sa-l vad pe bebe!!!!!

Aflu ca sta in cap. Cu picioarele adunate in fata gurii. Si cu cordonul omblical intre picioare.

Deci nu se vede pe moment daca e fata sau baiat.

Incep sa disting imaginile, sa pricep ceva ceva. Ii intuiesc conturul de omulet mic, mic. E minunat!

Mosmondesc mai departe manerul posetei in mana. Palmele imi sunt ude si am un zambet imens pe toata fata. Am vazut bebeleee, am vazut bebeleeee!

Totul se opreste, agitatia mea ingheata, incetez sa respir ca sa nu pierd niciun sunet in momentul in care aud bataile inimii lui micute care se zbate in pieptul drag si fragil. Ma uit la vara-mea. Nu plange. Ma uit la doctor. Nici el nu plange. Deci imi infranez suvoiul de lacrimi de bucurie pe care il simt formandu-se in coltul ochiului.

Ma mai uit odata la doctor. Cu invidie. Omul asta vede zilnic zeci de copiluti care isi asteapta cuminti randul sa apara pe lume. Ce meserie mai faina sa poti avea? Imi aduc insa aminte ca meseria lui presupune totusi si alte lucruri, care nu sunt DELOC ca urmarirea de bebei cu ecograful, si-mi aduc aminte de ce nu m-am facut ginecolog.

Pana la urma, intr-un final apocaliptic, il aud spunand raspicat:
-Mda, am vazut! Stiu ce ce… Aveam eu o banuiala...
Imi vine sa sar de pe scaun si sa-i dau doua palme sa-mi zica mai repede. Sprancenele mele stau ridicate pana la cer, in expectanta.
-Numai putin, zice el mai departe. Sa il prind inca odata in pozitia buna, si sa-i fac o poza. Sa am si eu dovada cand va zic ce e.

Mi-e sufletul pe undeva in gat . Ma uit la fericita viitoare mamica. E si ea lesinata de curioasa si de bucurie.
-Uite, gata, zice doctorul, imortalizand totul intr-o poza de ecograf.

Mini-bebe are cuc! E baiat!

Mos Craciun va veni anul asta cu un cadou extrem de deosebit. La sfarsitul lunii decembrie, va veni pe lume al doilea meu nepotel.

Iar daca pana acum ma straduiam sa fiu cea mai buna si iubitoare matusa de fetita din univers, acum va trebui sa ma ridic la acelasi nivel si ca matusa de baietel. Va trebui sa aprofundez jocurile cu masini, pusti sau mingi si va trebui sa cunosc toata colectia de pokemoni, sau ce s-o mai inventa pana atunci.

Va trebui sa ma joc de politistii, indienii sau de-a ninja ca la carte, in cel mai serios mod posibil. Nimic nu ma va impiedica sa fiu matusa "cool" :-).

Si tot la modul cel mai serios, ma bucur sa descopar cata dragoste incape in mine. Cu cat oamenii dragi din viata mea se inmultesc, cu atat mai norocoasa si plina de iubire ma simt.

Ii multumesc de pe acum greierasului nenascut si parintilor lui ca mi-au facut bucuria de a fi matusa din nou.
Si astept ziua in care o sa ne vedem cu cel mai mare dor posibil.

Post mic despre bucurii mici. Cu pisici mici.

2011-07-12T12:45:00.003+03:00

Atunci cand simti ca viata ta nu e chiar pe panta ascendenta pe care ti-o doreai, e semn clar ca trebuie sa faci CEVA pentru tine si doar pentru tine.

Asta nu se traduce prin a te transforma in cea mai egoista persoana din lume.

Nu voi vorbi nici despre reamenajari majore a sectoarelor din viata. Astea le las pe mai tarziu.

Vreau doar sa-ti reamintesc sa faci ceva mic, o bucurie pentru sufletul tau launtric, IN FIECARE ZI!

Eu am ales sa-mi cos cel mai simpatic semn de carte din lume. Pentru ca mor de drag cand bibilesc la ceva “hand-made” si pentru ca cititul este placerea mea (nevinovata) maxima!

A! Si da, e cu pisici. Probabil motivul e limpede.

Promisiuni

2011-07-09T23:17:00.003+03:00

Diminetile tarzii si lungi le-au inlocuit pe cele grabite, reci, agitate.

Acum, sunt pline de caldura si liniste. Lumina galbuie de vara torida iti intra in suflet, prafoasa. Albastrul e fara cusur, fara nor. Iar marea e sarata pe buze. Nisipul iti scapa printre degete. Sau sa fie timpul?

Golul de langa persista, totusi. Era de asteptat. E ca o incheietura care a sarit candva de la locul ei, iar acum inca doare.

Amintiri ale unei vacante care parca nu s-a intamplat niciodata, petrecuta paradoxal in aceleasi locuri de vara , navalesc si dor.

Imi rasuna in minte titlul cartii lui Camil Petrescu – “Suflete tari”. Suflete tari. Suflet, fii tare!

Totusi, gandul la o viata noua vindeca. Pun la punct detalii. Planuirea viitorului “cuib” imi ocupa toata mintea, toata ziua. Iar seara, ma cuibaresc in asternut plina de idei si imi fac promisiuni mie insami. Imi promit, imi promit, imi promit.

Am de dat, atat de mult! Ce? Nu stiu cum sa ii spun. Banuiesc ca lumina. Da, Doamne, sa invat sa o dau. Da, Doamne, sa invat cum sa o fac sa razbeasca in locuri unde nu mai e, sau nu a fost. Promit sa invat sa o revars asupra altora.

Am de construit. Ce? O viata, a mea. Un loc pe Pamant, facut de mine. Promit sa-l fac cu mainile goale cel mai bun loc din lume.

Am de invatat. Ce? Ohooo, Andreea, cate nu ai?! Promit insa sa nu invat decat ceea ce conteaza.

Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu un om extraordinar. (Peter O'Toole).

Pinky swear!

Cine n-are (bilet la) Fely Donose, să-şi cumpere!

2011-06-16T19:35:00.005+03:00

Prima dată când am auzit-o cântând, eram în Piaţa Unirii, la concertul caritabil pentru Dana Işpan. Pe scenă cântaseră mai mulţi artişti, când a urcat pe scenă o fată cu părul roşu, zâmbăreaţă şi expresivă. Habar nu aveam cine e şi ce vrea de la viaţa mea, bănuiam că e una dintre persoanele care au ales să ajute la strângerea de fonduri pentru operaţia Danei… şi cam atât.

Cei care o acompaniau au început să îşi mânuiască instrumentele , şi am recunoscut acordurile piesei mele favorite “Someone like you”. “O, da” m-am gândit “încă una care se crede Adele”.

Am pus mâna pe telefon să-l butonez, gândindu-mă în sinea mea că o să asist nemulţumită la interpretarea trasă de păr a unei melodii care îmi este atât de dragă.

După primele secunde în care Fely a deschis gura şi a dat drumul la voce, să-mi scap telefonul pe jos, nu alta.

“Maaamăăăă, Doamne, nu e adevărat. Nu există aşa ceva!”

Stăteam şi o ascultam bulbucată, cu gura deschisă, cu o expresie tâmpă pe faţa. Am lăsat şi telefon şi tot şi efectiv am continuat să mă holbez ca o dementă.

Paranoia a început să se desfăşoare: mă uitam după orice semn care ar da-o de gol că nu cântă live. Ȋl căutam pe Ashton Kutcher să fiu sigură că nu-s la “Pranked”. Mă întrebam dacă nu o fi chiar Adele, sau clona ei sau ceva de genul.

Ce voce melodioasă! Ce inflexiuni perfecte ale vocii! Ce prezenţă scenică!

După “Someone like you” a urmat “Airplanes” (B.O.B) si Price Tag (tot B.O.B şi Jessie J.). Fata asta a cântat, a rap-at, iarăşi a cântat…. absolut demenţial! In registru jos, in registru înalt, cu ritm, cu fluenţă, încet, tare, rapid, lent, IN ORICE FEL – perfect!

Iar eu am rămas ca prostită pentru tot restul serii, neînţelegând de ce nu aveam habar că trăiesc în acelaşi oraş cu o astfel de artistă.

Bineînţeles că acasă am apelat la nepreţuitul Google, să văd cum naiba de nu ştie toată lumea cine e Fely.

Am găsit un videoclip de-al ei cu Puia, dar am rămas dezamăgită de el. Mi s-a părut mult prea prelucrată vocea ei in piesa respectivă. Live sună de mii de ori mai bine, ceea ce încă odată spune ceva despre talentul ei.

Am revăzut-o cu drag la următorul concert umanitar. E modestă, mereu cu gura până la occipital şi când se suie pe scenă transform totul în jurul ei.

Dacă ar fi să îi caracterizez prestaţiile într-un singur cuvânt, aş spune cu mâna pe inimă “IMPECABIL”!

Regretul meu e că nu există suficiente probe pe youtube pentru a demonstra ce zic. O să vă pun doar două linkuri, şi de restul rămâne să vă convingeţi singuri. Următoarea dată va cânta la Caffe People, pe 17 iunie. Numai mergând acolo puteţi să vedeţi cu adevărat ce înseamnă un mare talent.

Iar pentru cei care mă bănuiesc că sunt plătită sau că o cunosc îndeaproape şi sunt subiectivă -staţi liniştiţi. Pur şi simplu mă simt bine când o ascult, mi se ridică părul pe cap când o aud cântând şi vreau să nu rataţi experienţa frumoasă de a asista la un act cu adevărat artistic.

Cine nu ştie încă de Fely, cu siguranţă va afla. Iar peste ceva vreme, când lumea va da o grămadă de bani să o asculte în concert, o să ma dau mare peste tot că era o vreme când eu mergeam moca să o ascult!

Daruieste viata!

2011-05-18T01:46:00.004+03:00

Dana Işpan e unul dintre puţinii oameni lângă care m-am simţit bine încă din prima zi de muncă, când eram începătoare, aeriană şi habar n-aveam în ce lume am nimerit. Prin dezinvoltura şi căldura ei mi-a emanat seninătate, fără să fi fost nevoie să îmi adreseze mai mult de câteva cuvinte. E omul în preajma căruia e plăcut să te afli, chiar şi atunci când nu vorbeşti. Unii oameni pur şi simplu nu au nevoie de cuvinte. E o plăcere doar să fii lângă ei, să-i vezi atât de activi şi de siguri pe ei, încât automat te relaxezi şi tu.

Văzând-o atât de viguroasa şi de implicată în munca cu copii cu deficienţe, nu mi-aş fi putut-o imagina doborâtă nici măcar de o răceală. Din nefericire, soarta loveşte cu toată forţa unde şi când te aştepţi mai puţin… Dana este diagnosticată cu tumoră cerebrală.

Prima luptă cu această boală crâncenă a dus-o în 2003, când, la doar 29 de ani, pe când viaţa adevărată abia a început, s-a luat de piept cu soarta.

Acum, după 7 ani, este din nou încercată de viaţă. Sistemul românesc de sănătate îşi murdăreşte oribil încă odată conştiinţa: în toţi anii de după operaţie, Dana şi-a făcut analize la un spital de stat (nu uitaţi că lucrează în aparatul bugetar, deci nu şi-a permis analize mai costisitoare). Din cauza aparaturilor învechite, sau dintr-o cumplită eroare umană, RMN-urile anuale au arătat că nu există o recidivă locală.. când de fapt, în toţi aceşti ani, boala evolua pe tăcute.

Pe când Dana îi mulţumea lui Dumnezeu în fiecare zi că a supravieţuit, că se poate bucura de viaţă, oamenii, sistemul, ţara asta de a căror copii bolnavi se îngrijeşte zilnic, îşi bătea joc.

Dana vrea să trăiască! Are nevoie de viaţă, pentru a-şi putea vedea copilul mare, fetiţa pe care o creşte singură!

Ȋnainte de a închide această pagină, gândindu-te că “e doar un alt anunţ umanitar”, stai o clipă!

Spune, ai copii? Tu cum te-ai simţi să ştii că îi laşi în viaţa asta crâncenă singuri, înainte de a-i vedea pe picioarele lor?

Ai o mamă, un tată, o persoană pe care o iubeşti? Cum ar fi să te gândeşti că de mâine ai putea să-I pierzi?

Cum ar fi să afli că viaţa ta depinde de o sumă de bani? Să ştii că totul se va sfârşi pentru tine dacă nu vei avea mijloace materiale destule pentru a te salva??

Oare poţi pune egal între o viaţă de om şi nişte hârtii?

E strigător la Dumnezeu! Probabil că nici tu nu te-ai putea uita în ochii acestei femei, aşa cum nu pot nici eu… Nu ai avea ce să-i spui, te-ai simţi mic şi infim pe lângă această fiinţa care, pentru a doua oară în viaţă trece printr-o nenorocire atât de mare.

Ironia cea mai mare este faptul că tot noi, cei din jurul ei, predispuşi să o compătimim, ne luăm curaj de la ea! E atât de puternică încât nu ne lasă alternativă. Când alţii şi-ar plânge de milă şi ar dispera, ea se poartă de parcă e normal să fii atât de tânăr şi atât de bolnav, de parcă ar fi normal să rişti să nu ai timp pe această lume să-ţi creşti copilul!

Iar tu, care citeşti aceste rânduri, învaţă ceva de la Dana: înainte de a te intrista, gândeşte-te că tristeţea ta nu o va ajuta! Ea are nevoie de ajutor concret. Suma de 50.000 de Euro de care are nevoie pentru a putea fi operată, este prea mare pentru ea.

Dana duce o povară uriaşa pe umeri, pe suflet. Ajut-o să o ducă! Orice sumă, oricât de mică, poate fi decisivă!

Donează pentru viaţă!

CONT BRD LEI

COD IBAN : RO27BRDE360SV22144303600

CONT BCR EURO

COD IBAN: RO38RNCB0805105954330001

COD SWIFT (pt. strainatate) RNCB ROBU

Să nu o lăsăm singură! Să punem mână de la mână, să fim suflet pentru suflet!

Citeşte povestea Danei aici: http://ispandana.wordpress.com/2011/05/13/anunt-umanitar/

Dumnezeu să ne dea înţelepciunea de a nu trece cu vederea, de a ajuta, de a salva un om, de a nu lasa un copil fara mama lui!

Omule, fii mai câine!

2011-02-27T22:03:00.009+02:00

Nu degeaba îmi doresc aşa de mult un căţel.

Uită-te mai jos la cele 17 reguli ale filozofiei câineşti dacă nu crezi ca animăluţele astea sunt geniale şi ştiu să se bucure de viaţă.

Am preluat aceste reguli de pe www.dogwork.com, le-am tradus şi adaptat pe ici pe colo. Și recunosc, am omis una intenţionat, mai exact cea conform

căreia, atunci când e în interesul tău, e ok să fii obedient. Aşa ceva nu fac, nu-mi place şi nu vreau să recomand altora ceva ce n-aş face niciodată eu însămi.

Ȋn rest, nişte idei grozave!

Filozofie câinească:

1.Nu rata oportunitatea de a face ceva nebunesc.

2.Fă din experienţa de a simţi aerul proaspăt şi vântul adiindu-ţi în faţă un adevărat moment de extaz.

3. Când cei dragi vin acasă, fugi întotdeauna în calea lor să-i întâmpini.

4. Când ceilalţi îţi invadează teritoriul, fă-te înţeles.

5. Trage câte un pui de somn şi întodeauna întinde-te bine înainte să te ridici din pat.

6.Aleargă, zbenguieşte-te şi joacă-te zilnic.

7.Când mănânci, fă-o cu plăcere şi entuziasm.

8. Fii loial!

9.Nu pretinde niciodată că eşti altfel decât eşti de fapt.

10. Dacă vrei ceva ce e îngropat, sapă până scoţi la iveală ce-ţi doreşti.

11. Atunci când cineva a avut o zi proastă, nu vorbi, stai aproape şi drăgăleşte-l blând.

12. Delectează-te cu bucuriile simple ale unei plimbări lungi.

13. Atrage atenţia oamenilor şi lasă-i să te atingă.

14. Evită să muşti atunci când un simplu mârâit este suficient.

15. Ȋn zilele călduroase, bea multă apa şi întinde-te sub un copac umbros.

16. Când eşti fericit dansează şi mişcă-te cu întreg corpul.

17. Oricât de des ai fi criticat, nu te simţi copleşit de vină şi nu te îmbufna. Fugi înapoi şi încearcă să te împrieteneşti!

Viaţa este cu adevărat simplă, dar noi insistăm să o facem complicată. (Confucius)

Fiecare pasăre pe limba ei piere..

2011-02-20T01:31:00.005+02:00

Daţi cu pietre în mine dacă vreţi, e în regulă, dar eu nu mai am sentimente patriotice. De-a lungul timpului, conjuncturile mi le-au extirpat. Ţara în care trăiesc nu mi-a oferit mare lucru, ba dimpotrivă, mi-a pus piedici cu sutele şi nu vreau să intru în detalii. E deajuns să îmi amintesc cum în urma unei banale operaţii de apendicită m-am ales cu un virus din spital - (pentru că, surpriză, echipamentul medical cu care am fost operată nu era chiar steril) - cu care m-am luptat şi încă nu am terminat, după luni de zile de medicamente şi antibiotice care aproape m-au dărâmat din picioare, astfel că în primăvara anului trecut ajunsesem să cântăresc 38 de kilograme (virusul mi-a afectat grav rinichii).

Nu o să regret deloc România cu gropile ei, cu manelismul ei, cu mizeria şi sărăcia ei, în secunda în care voi păşi dincolo de graniţe, hotărâtă să încep o viaţă nouă în altă ţară, în care întâmplător nu m-am născut, dar care pare mai croită pentru mine.

Importante pentru mine vor rămâne aici doar petice de pământ, nu vreau să mă gândesc că ele ca fiind teritorii ale ţării (vreau să cred că nu au nume, sunt pur şi simplu locurile unde am crescut, locurile mele de suflet.)

Iar cu adevărat-adevărat am să regret doar oamenii pe care îi iubesc sau de care sunt ataşată simplu si firesc, cu prietenie.

Și limba. Ah Doamne, ştiu ca în nicio alta limbă de pe lumea asta, oricât de bine mă voi deprinde cu ea, nu voi mai putea simţi ca îl limba frumoasă a ţării ăsteia primitive şi necivilizate. Ȋn nicio altă limbă de pe lume nu voi putea spune aşa de limpede ce simt, în nicio altă limbă nu voi mai putea înota ca un peşte în apă, printre sensuri.

Nu mi-e dragă ţara asta. Dar limba mea, de care m-am folosit ca de o cârjă pentru a-mi croi un drum ca om, îmi este înrădăcinată atât de adânc, încât numai derulând timpul înapoi până la primul cântec de leagăn în care mama a pus toata iubirea când am apărut pe lume, şi ştergând tot, până acolo, aş mai putea-o uita.

Ȋn limba ta

Ţi-e dor de mama

Și vinul e mai vin

Și prânzul e mai prânz

Și doar în limba ta

Poţi râde singur

Și doar în limba ta

Te poţi opri din plâns

(Grigore Vieru)

Iarna (la ski) pe uliţă.

2011-01-31T12:33:00.006+02:00

Ce face un om normal sâmbătă dimineaţa la ora 7? Doarme, zic, după o săptămână dificilă. Asta dacă nu a promis că merge la ski.

Sună ceasul şi pe moment mă panichez că trebuie să mă duc la muncă şi nu am pregătit nimic. Dar nuuu…. e doar ziua cu skiul de rigoare. Mă spăl pe dinţi înciudată, sperând să descopăr motivul pentru care unii oameni sunt dispuşi să-şi sacrifice dimineţile de weekend, ca să-şi petreacă ziua în frig, cu nişte chestii subţiri legate de picioare, care alunecă de te ia naiba prin/peste zăpadă.

Mă spăl aşadar nervoasă, mă imbrac nervoasă, cobor nervoasă casa scărilor, mă urc nervoasă în maşină şi observ cu stupoare că în afară de mine, toată lumea e veselă şi nerăbdătoare. Ăsta e momentul în care îmi dau seama că problema e la mine, aşa că evit să deschid prea mult gura, în afară de scopul de a fredona melodiile care se aud în radio, ca să nu-mi dau de gol proasta dispoziţie. Nu vreau sa fiu un party-pooper.

Mă simt ridicol în costumul de ski, nu e ultimul răcnet având în vedere că nu am mai urcat iarna pe munte de ani de zile. De fapt, nu e niciun răcnet, e doar oribil şi maro. Geaca datează din perioada în care toate hainele mele erau roz şi are o glugă cu puf care cade. Până şi piesa de rezistenţă a vestimentaţiei mele are o hibă: căciula mea frumoasă, călduroasă şi pufoasă a rămas fără un moţ.

Se anunţă a fi o zi geroasă, dar perfect senină. Ȋi dau seama de asta după soarele mare şi rotund care răsare şi îmi luminează exact în faţă, ca să mă irite lumina prea puternică. N-am ochelarii de soare la mine şi mă strâmb în ultimul hal din cauza razelor care îmi jenează ochii. Și mi-e incredibil de foame.

Primesc într-un final un sandwich, vreo două cioco şi o Măgura, drept pentru care încep să mă simt mai relaxată. Când îmi pun şi nişte ochelari imenşi de ski pe meclă si nu mă mai simt atât de agasată de soarele puternic, mă simt deja ok.

De fapt, mă simt din ce în ce mai bine… peisajul devine tot mai montan, mai pitoresc, drumurile tot mai incredibil de proaste, viteza cu care maşina merge fiind cea a unui melc amputat, ceea ce îmi oferă mai mult timp pentru a mă bucura de privelişte.

Ajungem sus, pe Muntele Mic. Vremea e perfectă pentru ski, până şi o profană ca mine îşi dă seama de asta.

Cu skiurile (vechi şi destul de proaste) închiriate în picioare, mă hotărăsc să îmi incep cariera de skioare profesionista… pe o potecă. Recunosc, mă simt puţin panicată. Ultima oară când am urcat pe skiuri eram în liceu, şi atunci am reuşit exclusiv o demonstraţie de inconştienţă, n-am reuşit să fac plugul măcar, tot ce am putut a fost să îmi dau drumul de pe pârtie în repetate rânduri şi să cad de nenumărate ori, fără sa am idee de ceea ce fac.

De atunci însă, instinctal de conservare s-a dezvoltat în mine al naibii de tare, bag de seamă, din moment ce acum mă simt uşor panicată chiar şi în timp ce mă împing în beţe ca să pot avansa, poteca fiind prea dreaptă ca să alunec de la sine. Ajunsă în porţiunea mai inclinată a potecii, simt deja cum inima îmi bate in gât. Știu că e ruşinos, deci fac pe glumeaţa. Ȋn momentul în care încep să alunec datorită uşoarei înclinaţii a drumului, sunt sigură că acolo îmi voi găsi sfârşitul şi mă isterizez niţel.

Fac eforturi supra-omeneşti să incerc să pun în aplicare teoria pe care cineva mi-o ţine chiar acum, în timp ce mă sprijină să nu cad în cap.

-Crăcănează-te…. Nu, nu aşa, mai tareeee… Maaai…. Maaaaii…. Apropie vârfurileeee….. nu alea, alea-s călcâie, pe alea trebuie să le depărtezi…

Nu reuşesc niciun plug. Ȋncerc să fur meserie de la alţii. Studiez, mă uit bine cum stă treaba, dar nu pot pune în aplicare nimic. Cad în repetate rânduri pe poteca cea slab înclinată. Eu sunt determinată să mă ridic tot de atâtea ori, dar văd ca “instructorul” este uşor iritat, cred că mă urăşte şi se abţine cu greu să nu-mi facă vânt în prăpastie. Aruncă ocheade uşor a jale către placa lui favorită, care îl asteaptă să se dea cu ea, aşa că mă declar obosită.

Las pe toată lumea să fie fericită, să se ducă să se dea pe pârtii serioase, nu pe potecile din faţa cabanelor. Intru într-un restaurant, mergând ciudat în clăparii care mă enervează şi mă aşez la o masă. Sunt conştientă că după ce mi-am dat jos gluga şi căciula părul meu arată a dezastru nuclear, iar treaba asta, coroborată cu vestimentaţia mă face arăt uşor a jale. Ȋn momentul ăsta, a început să nu-mi mai pese. Mănânc o ciorbă de perişoare, întrebându-mă cum se face că toată lumea cu care am venit ( suntem vreo 8 in total) se simte bine zbenguindu-se pe pârtii, şi numai eu am ajuns să stau ca o bleagă la masă. Mă auto-ambalez şi decid să fiu mai vitează, să-mi scot filmele cu oase rupte şi fracturi deschise din cap, şi să învăţ sa schiez.

Gata, pot, clar, sigur că pot. N-am nicio îndoială. Cine e cea mai tare? Euuuu… Cine învaţă astăzi să schieze? Euuuuu…!!!

Ne adunăm cu toţii într-un final la masă. Toţi povestesc cum a fost, cum au căzut, câte ture au urcat, calculează câte urcări mai au, iar eu imi fac în minte un plan indestructibil: câtă vreme ceilalţi vor urca din nou pe pârtie, eu voi învăţa singură să ma dau, pe poteca respectivă¸evident, iar cand ne vom pregăti de plecare toată lumea va fi uimită cu câtă pricepere alunec pe skiuri prin faţa cabanelor.

Planul este însă dejucat în momentul în care mi se aduce la cunoştiinţă că voi urca cu teleski-ul, ajutată de un amic, şi că voi coborâ pe pârtie. Cred că aceasta este secunda în care groaza morţii mi se citeşte clar pe faţă.

-Numai aşa poţi să înveţi. E o pârtie uşoară, ai să vezi.

-Ok, zic eu, mai mult de ruşine. Nu o să recunosc că mor de frică. Asta este, am trăit 23 de ani, nu e aşa de rău, cu toţii murim într-o zi. Mie îmi este scris să dau colţul pe Muntele Mic, trebuie să accept asta.

Aşteptând la coadă la teleski, înlemnesc când văd panta. Sper ca toată lumea să se bage la coadă în faţa mea şi să nu mai apuc astăzi să mă sui pe drăcovenia aia. Dar ce să vezi? Nici pomeneală de aşa ceva. Sunt instruită: voi urca ajutată de un amic, pe … ceva cu crosă lată ca să incăpem amândoi, nu trebuie să mă las cu fundul pe chestia aia, trebe să mă ţin cu forţa mâinilor, picioarele trebuie să stea perfect paralele, trebuie să stau dreaptă şi să nu ma sperii de smucituri.

Deocamdată nu mă panichez decât puţin când aud “smucituri”, sunt prea preocupată să mă ingrijorez că nu voi reuşi să ma deplasez în timp util până în locul de unde trebuie să iau teleskiul - băieţii ăştia care acum sunt sigură că aranjează prin complot moartea mea mi-au luat şi beţele, cică n-am nevoie de ele, dar fără ele eu cu ce mă împing?

Ajung totuşi la teleski şi reuşesc să mă prind de el, vreo 2 secunde, după care cad şi îmi dărâm şi însoţitorul, care, elegant, îmi zice că aşa se învaţă şi că mai încercăm. Acum mor de ruşine. Aşteptăm din nou o crosă lată, imi zice, eu încuvinţez, dau din cap şi mă chinui să zâmbesc.

Ne prindem din nou de chestia aia mortală. De data asta pornim fără să cădem. Eu sunt efectiv terorizată de frică, cel puţin în prima jumătate a drumului. Pe urmă observ că nu e dracul chiar aşa de negru cum pare, şi mă relaxez oarecum, exceptând momentele în care simt că o să cad din nou.

După câteva minute ce mi-au părut un secol, ajungem si pe coama pârtiei. Sunt atât de bucuroasă că am reuşit, încât aproape că uit că greul de-abia acum începe, şi că va trebui să cobor tot atât cât am urcat.

Când aud însă că trebuie să pornim, ma re-crispez. De data asta mai puternic. Ȋmi vine să mă iau de păr când mă uit în jos, să imi dau jos skiurile şi să cobor în clăpari. Idee îmi încolţeşte tot mai puternic în minte, până când mi se face ruşine de frica mea. Mă străduiesc să pun în aplicare tot ce amicul mă învaţă, dar blestematele astea de picioare şi de skiuri efectiv nu mă ascultă.

Bine că n-am beţe, să fie vizibil că tremur ca varga. Sunt efectiv speriată şi ingrozită, acum înţeleg pe deplin sensul expresiei “îmi tremură chiloţii pe mine”.

Ȋncerc să fac plugul. Ceva-ceva, un pluguşor amărât acolo îmi reuşeşte. Simt primul mic fior de izbândă. Până prin viteză, mă panichez la maxim şi incep să ţip ca o muiere isterică. Evident, cad lată.

Mă ridic. Nu ştiu ce e mai puternică: frica sau ruşinea faţa de amicul devenit cel mai răbdărtor instructor de ski din univers. Mă incurajează. Mă ia de mâini şi coboară cu spatele, sperând să se prindă ceva ceva de mine.

Dar nu te pui cu găina pe skiuri. Ȋncep să spun cu voce tare tot ce gândesc, nu mai controlez ce spun.

Mă lasă din nou singură, cică am facut ceva progrese. M-am prins cum să mă dau dintr-o parte în alta a pârtiei fără să mai merg drept în jos. Pe stânga îmi reuşeşte mult mai bine, urăsc să mă întorc pe dreapta, dar cât timp pârtia coboară lejer, imi iese şi asta. Când devine însă o idee mai abruptă, mă panichez, şi evident nu mă mai pot opri, parcă am inebunit, nu-s în stare să ma controlez, dau peste oameni, omor lumea şi cad.

Primele.. multe căzături m-au speriat. Am ajuns însă la momentul în care treaba asta începe să mă distreze şi râd ca proasta. La urma urmelor, de ce să-mi fie frică? Trebuie să învăţ şi eu, sunt sigură de-acum că o să pot sa skiez cândva, nu azi, evident, dar sunt ferm convinsă că într-o zi voi putea, azi de doar începutul, şi toate începuturile sunt grele. Ȋmi aduc amite primele săptămâni de muncă. Apoi dacă am trecut peste alea, 100% trec şi peste asta. Nu-s chiar găină, ce Dumnezeu, o să pot!

Sunt în continuare convinsă că sunt jalnică, dar am trecut peste frică, nu de tot, dar oricum suficient de mult încât să nu mă mai isterizez şi să îmi controlez corpul, miscările, greutatea, direcţia. Ajung la baza pârtiei zâmbind, încurajată de cei ce mă aşteptau jos, plină de zăpadă şi în nas/urechi, ceva mai învăţată decât când am pornit din coamă.

Și în loc să fiu desfigurată, cu oase rupte sau şi mai bine, în comă sau în plin atac de cord, mă simt foarte vie…. şi mai vreau odată! Nu pot să (mă) cred, dar chiar mi-a plăcut până la urmă, mai vreaaaauuuu… Vreau să ştiu, vreau să pot!

Mă sui singură de data asta cu teleskiul. Nu-s o apariţie, ştiu, stau cam strâmbă, se vede din avion că nu mă pricep, dar în orice caz, mă sui singură până sus, îmi dau drumul fără să cad, si de data asta, înainte de a-mi da drumul pe pârtie, mă uit puţin în jur, mă bucur de peisaj şi de senzaţia că am putut să îmi indepărtez frica aia paralizantă. Sigur că nu sunt complet relaxată, dar dacă prima data eram sigură că o să mor, acum sunt sigură că, mai devreme sau mai târziu, în ritmul meu o să învăţ.

Evident că până jos mai cad de vreun milliard de ori, dar mă ridic nerăbdătoare să încerc să nu mai repet ce am greşit.

Se apropie seara, așa că nu mă mai pot da, trebuie să mergem înapoi spre casă. Un lucru e sigur: acum am înţeles de ce oamenii preferă să se trezească la ore criminale şi în weekend, pentru a merge la munte, la zăpadă şi ski. Sincer, preţuiesc mai mult ziua asta decât orice alte weekenduri pe care le-am petrecut lenevind în pat, la un film.

See you soon, Alberto Tomba! :)

Somn...

2011-01-09T01:27:00.001+02:00

Ascult Norah Jones. Îmi destinde sufletul chircit.

Dacă închid ochii, mă aştept să mă trezesc pe scaunul din dreapta al maşinii, gonind pe autostradă într-o noapte indigo de vară.

M-aş trezi speriată că totul e un vis, şi m-aş uita împrejur ca să mă asigur că ceea ce trăiesc e adevărat, oricât de ireal de frumos ar părea.

Aş fi încălţată în sandalele cu cataramă pe gleznă, care ar fi prăfuite după o zi întreagă de vizitat oraşe şi locuri pe care nu visam să le văd, aud, miros, pipăi sau gust recent.

Pielea mea ar fi arămie, iar părul puţin decolorat de soarele mediteranean. Nasul -penibil- pistruiat.

Probabil că aş fi obosită de atâtea minuni – prea mult frumos poate fi copleşitor pentru un suflet neobişnuit cu asta.

Da, aşa ar fi. Norah Jones ar cânta în fundal, în timp ce pe geamul maşinii nu aş putea desluşi decât contururi vagi şi stele, undeva departe.

“The moon’s come and gone, but a few stars hang on to the sky…”

“Dormi” ar spune chipul drag, zâmbitor, şi mi-ar aşeza o mână pe genunchi, protector si alintător. “Mai avem mult până la hotel”. Apoi mi-ar zâmbi din nou, inconfundabil. Iar toată sperietura s-ar topi pur şi simplu, sufletul s-ar aşeza din nou la locul lui.

Ascultătoare, aş adormi liniştită.

“The wind’s runnin’ free, but it ain’t up to me to ask why..”

Ce bine e când ai pace în suflet! Să poţi visa şi să îţi dai seama că visul nu e nici pe jumatate la fel de frumos ca realitatea! O realitate în care moţăi pe cântecele Norei Jones, având un suflet bun alături, ca mai apoi să adormi între cearşeafurile bogate si răcoroase dintr-un hotel cochet, cu zâmbetul bronzat pe buze.

“Noapte bună”- ar zice din nou. Şi m-ar lua de mână, să mă adâncesc în somn fără nicio grijă, fără să fiu singură pe lume.

Asculta mai multe audio diverse

">

Atentie! Bunatatea nu se mimeaza in Ajun!

2010-12-07T18:57:00.000+02:00

Toata lumea pune frana. Parca nimanui nu ii mai sta capul decat la sarbatorile ce urmeaza. Pana si eu, care nu ma numar printre fanii infocati ai aceste perioade, simt nevoia sa ma cuibaresc pe canapea, sa ma acopar cu o patura cu reni colorati si sa sorb cu ochii mijiti a relaxare o ciocolata calda cu scortisoara (nu mai conteaza ca n-am patura cu reni, si nici curaj sa ma pun cu ciocolata calda pe canapea, ca sigur o vars).

In fiecare dimineata, invariabil, la scoala, copilasii imi pun aceleasi intrebari: "Doamnaaaaaaa, cand linge? (inca nu am reusit sa le extirp eroarea asta si sa ii conving ca de fapt nu "linge" ci ninge") Doamnaaa cand vine Mosu'? Doamnaaa, mai putin si vine vacanta, nuuu?"

Prin cancelarie, colegele vorbesc despre curatenia generala, despre ce cadouri le iau copiilor lor de acasa, despre reducerile din Real, despre cum sa faci multe prajituri, cu mii de calorii, la preturi imbatabile.

Pe bloguri, oamenii scriu despre magia Craciunului, luminite, globulete, vacante idilice cu multa zapada si cozonaci dolofani, aurii. Daca e sa te iei dupa toate dulcegariile, ai putea sa crezi ca realitatea se transforma in basme, ca in coada cateilor se ivesc incretituri care se trasforma in covrigi, si ca toate detaliile unei realitati scarboase se trasforma in bombonele in culori mii si mii.

De ce ne-am obisnuit sa ne maimutarim in halul asta de Craciun, ce legatura are teatrul ieftin cu Nasterea lui Hristos?

Dupa ce un an intreg am injurat la semafor si am dat cu piciorul in cainele vecinului cand dobitocul nu se uita, acum vream sa "fim mai buni". Si stiti ceva? Eu nu-mi doresc sa ma transform in Zana Maseluta la sfarsit de an, nu fac eforturi sa fiu mai blanda, mi se pare o ipocrizie. Nu pot acum sa ma opresc miloasa sa dau poamana pe strada, zambind angelic, unui cersetor pe care l-am vazut zilnic, si l-am blagoslovit de tot atatea ori in mintea mea, amintindu-mi cum, aflata la alimentara la coada in spatele lui, el cumpara Cola si Kent din banii unor oameni care poate si-au rupt din buzunarul rascolit de gol.

Nu suntem tot noi, acum, pe ultima suta de metri a lui 2010? De ce ne fortam sa fim asa darnici si calzi, nimic din ce nu vine din suflet nu are valoare, e o fatarnicie care ma face sa am nevoie de baxuri intregi de Emetiral.

Dupa ce in restul celor 11 luni s-au inselat unii pe altii, gasindu-si placerile prin paturi si intre coapse straine, cuplurile devin acum strans unite, isi fac cadouri si petrec seara de Craciun in familie, pentru ca asa se cuvine, pentru ca "familia e cel mai important lucru din lume". Femei care cu 2 luni inainte mergeau boite la ochi si la bot la intalniri sordide cu alte perechi de fermoare de pantaloni, clipesc acum angelic, a neprihanire, impart bomboane la copii si iau parfumuri scumpe sotilor incornorati. Ba chiar mai mult, acum e perioada in care, din cauza acestui val de bunatate care le cuprinde subit in vartej, isi reamintesc cum e sa mangai din nou individul care ti-a pus pe deget verigheta, dar pe care in restul anului il ignori sub diferite pretexte penibile, povestindu-le prietenelor ironic cat de mila sau sila a ajuns sa-ti fie de el.

Ce sa mai povestesc despre fidelitatea care ii loveste si pe barbatii infideli in aceasta perioada? Delicios, delicios! In seara de Craciun, amantele stau de obicei singure si ofilite, aceasta fiind seara in care masculul cel feroce se intoarce spasit intre fustele nevestii, ducandu-i flori si sarutandu-i mana, galant. Daca i-ai vedea si nu i-ai cunoaste, ai spune ca sunt niste miracole umblatoare, dovada ca iubirea exista, insista si persista.

Auzi, "papuse" mica si infidela, n-ai vrea tu sa lasi mascarda asta deoparte, si sa fii tu insati, ca macar sa fii o vaca pana la sfarsit daca tot te-ai apucat?

Iar tu, ola ola e, macho man, te poti scuti pe tine si pe restul de avanturile de generozitate, false, de plastic?

Iar tu, care te-ai zgarcit tot anul sa dai pana si un leu un plus unor persoane care poate chiar meritau ajutor, nu ai vrea sa o lasi naibii de treaba si sa nu te apuci sa arunci acum cu bani in cosurile celor care merita sau nu merita, fara sa te uiti, doar ca sa te simti tu generos si patruns de evlavia crestina?

Iar tu, care n-ai sunat-o pe bunica de mai bine de 7 luni, nu vrei sa o lasi mai moale cu interesul brusc manifestat fata de colesterolul ei? Si daca in toate celelalte zile ale anului ai uitat ca sunt copii necajiti pe lume si ai intors capul sa nu-i vezi, nu vrei sa le lasi naibii de vizite la orfelinat, lacrimi si scancete de sezon?

Toate astea sunt exemple clasice de prostii, eroisme false, fatarnicii si mizerii, facute nu pentru binele altora, ci pentru stima noastra de sine, ca sa ne spalam de senzatia de vinovatie, totul pentru noi, TOTUL e pentru noi, fiinte egoiste ce suntem. Sunt "Craciunisme"si "Revelionisme" facute uneori si de ochii lumii, insa de cele mai multe ori izvorate din iubirea noastra fata de noi insise, pentru a ne minti, noi pe noi, ca suntem fiinte extraordinare, merituoase si credincioase, de vreme ce sarbatorim asa de frumos Nasterea Domnului.

Mi se pare o insulta, un pacat strigator la cer, o blasfemie care nu are legatura cu credinta sau cu samburele religios si spiritual al Craciunului. Toata imbuibarea aceasta, toata blandetea falsa , toate acestea valoreaza exact nimic. Zero taiat in patru.

De Craciun, in loc sa ne manjim la gura de grasime de mezeluri proaspete, cefe de porc si maioneze, sa ne aducem aminte CE sarbatorim de fapt. Sa ne luam un ragaz scurt pentru a ne gandi la semnificatia adevarata a acestei sarbatori.

Iar daca e sa tragem linie, ca de sfarsit de an, si vrem sa facem rezolutii cu noi insine, ideal ar fi sa facem planuri cu bataie lunga, planuri de imbunatatire a persoanei noastre, care sa nu se topeasca odata cu intoarcerea la munca, in ianuarie.

Vrem sa fim niste persoane mai bune? Minunat, ce-ar fi sa ne tina tot anul? Ce-ar fi sa aratam si prin aprilie interes fata de persoanele de care uneori uitam, in mod nedrept, si sa le facem cate o bucurie, doar pentru a le face vietile mai frumoase?

Accepta-ti limitele si egoismele, nu mai fii actor de sezon. Esti tot tu, tot tu, si in seara de Ajun in fata bradului impodobit. Iar daca ti-e rusine cu tine, asa cum esti, atunci si acolo, ceva e foarte gresit.

Insa orice lucru gresit se poate repera, lipiciul si ustensilele sunt la tine.Suntem cu totii niste simpli oameni, care traim printre alti simpli oameni. In ziua in care vom fi uitat asta, totul va fi pierdut. In ziua in care ne vom aminti mai des asta, vom putea astepta si Craciunul limpezi si netulburati de vinovatia pe care incercam sa ne-o spalam acum, pe ultima suta de metri.

Asa cum porcul nu se mai ingrasa in Ajun, nici bunul simt nu se mimeaza, nu se fabrica si nu se infoaie sa para mai mare, asa ca pernele, de Ajun.

Sa ne fie lumina-lumina si fericirea-fericire! Asa sa ne ajute Dumnezeu, sa ne putem bucura de Craciun de realitati, si nu de gesturi false. Un decembrie curat si sincer tuturor!

Pisica. Ultima parte.

2010-11-17T18:31:00.000+02:00

CONTINUARE

In prima seara petrecuta in camin, dupa ce a mancat, a baut, a facut pipi &co., a mancat, baut, a mancat, a baut, a mancat, a baut si a facut un ultim pipi mic, pisicii celei negre i-a fost frica sa adoarma. Culmea tupeului, zic. Statea ghemuita si incerca sa ramana treaza. Cand somnul o biruia, si capul ii cadea, boticul atingandu-i pardoseala, se trezea si incerca sa ramana “lucida”. Ii era de teama. Tupeu, mare tupeu sa nu aiba pic de incredere in mine, dupa cate patimisem in ultimele doua ore din cauza ei.

Pentru ca in afara de aventura coborarii ei din copac, povestita anterior, am mai suferit niste peripetii din cauza ei in acceasi seara.Mai exact, am introdus-o ilegal in camin, ca pe niste imigranti plini de droguri din Mexic. In intervalul de timp in care prietena si colega mea inapoia scara portarului, eu indesam pisica intr-o poseta. Apoi, in timp ce Dariana s-a dus sa deschida geamul pentru a prelua poseta cu incarcatura pretioasa ( ce noroc ca stateam la parter ) eu asteptam sub camera de filmat de la poarta, incercand sa par cat mai relaxata, fiind sigura ca portarul ma urmareste pe monitoarele lui blestemate. Mai ca nu fluieram (asa fac oamenii in filme cand se fac ca ploua – imi trecuse o secunda prin minte ideea cum ca poate ar fi bine sa fac si eu la fel, dar mi-a trecut repede, simtindu-ma usor retardata).

Cand fereastra (cunoscuta si sub numele de “El Passo”) s-a deschis in sfarsit, am inmanat poseta cu continut felin celeilalte mame surogat. Si apoi, am intrat degajata in camin, incercand sa fac sa para toate astea firesti, si sperand adanc in sinea mea ca portarul sa nu ma ia la intrebari. Din fericire, nu mi-a spus nimic. Cred ca banuia ca am introdus alcool in camin, si din spirit de solidaritate s-a facut si el ca ploua (puteam sa fluieram si sa ne uitam pe sus amandoi, deci).

Si daca cineva credea ca doza zilnica recomandata de ilegalitati s-a consumat in acel moment, se inseala.

Pentru ca, pentru binele pisicii, a trebuit sa fur.

Si am furat. Nisip de la vecini, in timp ce cainele lor urat, cu cap mega supra-dimensionat, se uita la mine mirat, de parca stia ca fac ceva rau si sunt la cheremul lui. Privirea lui ma ardea, si ma simteam ca ultima dobitoaca, in timp ce ajunsesem fur o tavita de nisip cu un caine holbandu-se parca a batjocura la mine.

In camera, a durat cateva ore bune pana i-a disparut si pisicii frica, hotarandu-se brusc ca ii place de noi. A inceput sa toarca si mai-mai ca si zambea.

Am decis ca pana dupa deparazitare sa ii amenajam un spatiu in baie. Am luat asadar o cutie de carton, un tricou de-al meu de casa, o soseta si un con de brad.... si ta-daaaa... i-am amenajat si o casuta primitoare langa chiuveta. Si chiar daca la inceput m-am indoit de logica mea de a pune un con de brad in patul unei pisici, mai tarziu s-a dovedit ca am avut inspiratie, conul de brad ramanand favoritul ei din tot trusoul adunat in timp.

Bineinteles ca nu voiam sa pastrez pisica. Cateva zile mai tarziu, am organizat un foto-shooting, cu pisica pe pat, langa pat, pe jucarii, intre jucarii, intinsa, facuta ghem, treaza, adormita etc etc si am pus anunt pe internet.

Intre timp, hoata se purta de parca ma iubea. Torcea, se impingea in mine, imi sarea sus in brate cat timp stateam la calculator, si nenorocita continua sa zambeasca!

“Pleaca mai pisica proasta, nu esti a mea si nu te iubesc, nu te uita asa la mine de parca ti-ar pasa, si mai ales nu fa fata asta zambitoare de alintatura multumita de viata."

Dar ea nu voia sa ma asculte. La cat de umana parea, nu m-ar fi mirat aproape de loc sa o aud intr-o zi ca incepe sa imi spuna “mama” “papa” “caca” “apa”.

Zilele treceau, si nimeni pe net nu parea sa para interesat de animal. Intre timp, ea primise o gramada de nume. Ii ziceam cand Blondy ( i se potrivea ca turnat numele la cat de neagra era), cand Durex (nu mai stiu cui si cum ii venise ideea geniala), cand Vizi si, in general, o strigam cum ne venea la gura.

De cand cu aparitia ei in camera noastra, imi luasem gandul de la suluri intregi de hartie igienica. Le gaseam mereu insirate pana la ultimul centimetru, facute ferfenita sau doar parasite asa dupa o mega tura de joaca. Nu a mai existat sul intreg si nevatamat din acea zi.

Si sa nu cumva sa credeti ca nu era smechera. Incet incet a reusit evident cu zambetul ei nefiresc sa mi se bage pe sub piele si sa cedez teren in fata ei. La propriu. Am inceput prin a o lasa sa doarma in patul liber din camera, pe urma o lasam si in bratele mele cat eu stateam la calulator, ca pana la urma sa ii cedez si un locusor in patul meu. Nu am putut sa o refuz pur si simplu. Plus ca in serile in care eram singura, ma bucuram tare de prezenta ei cand venea si se cuibarea la picioarele mele, torcand vesela cu ochii mijiti de bucurie.

Cand veneau persoane pe care nu le agream in vizita la mine, in special de sex barbatesc, eu fiind singura pe atunci, imi placea la nebunie sa ii supun unor suplicii. Mai exact, ii puneam sa imi scoata pisica pe afara si sa aiba grija de ea ca de ochii din cap. Iar eu stateam si ma prapadeam de ras de pe geam, urmarind pisica in fata caminului, cum se joaca fericita prin iarba in timp ce era pazita de diverse persoane morocanoase, pe a caror buze puteam citi o colectie intreaga de injuraturi colorate (ca in reluarile slow motion de fotbal).

Si Vizi/Durex/Blondy crestea ca o minunatie, si nu mai seamana de loc cu puiutul amarat pe care l-am gasit in copac. Mirosea frumos de la dormitul in asternuturile cu miros de Lenor si de la stersul pe labute cu servetele umede, avea o blana stralucitoare, si nu mai era de loc speriata, fiind uneori de-a dreptul impertinenta, de parca eu ii apartineam ei, si nu invers.

Iar eu cu Dariana ne prapadeam de dragul ei. Ne spuneam mereu ca suntem o familie cu adevarat fericita.

Cand facea magarii, eram foarte aspre cu ea: ii aruncam o privire groaznic de mustratoare, zicandu-i “foarte foarte urat ce ai facut, pisi rea”. Dar ne impacam rapid, era o manipulatoare de nota 10.

Din pacate, ca toate lucrurile frumoase, stabilitatea si fericirea noastra erau amenintate de terminarea facultatii. Avusesem cursul festiv, luasem licenta si urma sa ne expire contractul de cazare. Stiam ca ma voi muta in chirie, si nu pot tine pisica cu mine, pentru ca urma sa ma mut cu o persoana necunoscuta care nu voia animale in casa. Iar toate tacticile mele (din ce in ce mai pirpirii, recunosc, pentru ca mi-era tot mai greu sa renunt la ea) de a o plasa dadusera gres.

Si nu puteam sa mai dorm noaptea de grija ei. O simteam cuibarita la picioarele mele, avand atata incredere in mine, si eu stiam ca nu am ce sa fac, ca nu o pot tine cu mine iar sufletul nu ma lasa sa o abandonez.

Pana la urma, mi-am (re)gasit aliatii dintotdeauna. Cine sa te scoata din rahat daca nu parintii? Au fost ei deacord sa o ia (desi mai aveau 2 pisici si un caine si nu isi mai doreau, erau deja prea multe) cu conditia sa o sterilizez.

Dupa ce am carat-o intr-o cutie de banane, schimband 2 tramvaie, pe o cladura infernala ca sa ajung la clinica unui veterinar, am aflat ca era inca prea mica pentru a fi castrata. Asa ca, promitand solemn parintilor ca o voi aduce inapoi in Timisoara la sterilizat cand va fi destul de mare, i-am facut bagajele si am dus-o la parintii mei.

Cu trenul. Iar magarita aia de pisica desteapta si iubita parca a stiut sa nu fie speriata, sa fie cuminte in tren si sa stea chitita malc pe fundul cutiei ei ori de cate ori trecea nasul pe langa noi. Nu a trebuit sa o fugaresc pe sub banchete sau pe culoar, nu a trebuit sa ii lipesc gura cu scoci sa nu miorlaie si sa ma dea de gol, a fost ca de fiecare data, un model .

S-a adaptat rapid la parintii mei la curte. Ii placea nespus libertatea redobandita de a se fugari in voie cu celelalte pisici, de a se catara in pomi si pe garduri si de a explora toate cotloanele. Cand mergeam acasa la parinti, parca ma recunostea. Si nu mi se mai dadea jos din brate, si facea din nou mutra aia care parca zambea si torcea si dormea din nou, ca in vremurile in care eram o familie cu ea si cu Dariana, la picioarele mele.

Parintii mei au indragit-o mult si au avut mare grija de ea. Cand voia sa stea prin casa, avea voie, cand avea chef de curte sa alerge - dorinta ii era indeplinita. Iar cand vorbeam la telefon cu mama, de multe ori o auzeam torcand in bratele ei. Totul iesise nesperat de bine pentru toata lumea.

Dar intr-o seara de noiembrie, la telefon, tocmai cand ma pregateam sa o intreb ce face Vizi a mea draga, mama mi-a dat teribila veste. Pe pisica mea, cea mai draga si mai draga dintre toate pisicile lumii a calcat-o masina. “Blondina” mea murise.

Am suferit mult, si acum simt inca de fiecare data cu gandul la ea un ghimpe, la gandul ca nu mai e, si inca ma intristeaza lipsa ei cumplit. M-am consolat (mult spus ) doar cu gandul ca i-am facut scurta ei viata frumoasa, si ca nu am lasat-o sa moara in curtea in care am gasit-o in pom.

Am iubit-o atat de mult iar cine a pierdut vreodata un animal drag stie cum e sa fii lipsit brusc de o mogaldeata care iti insenina si cea mai proasta zi, chiar si atunci cand facea pipi in pamantul din ghiveciul cu flori.

Am ramas din toate astea cu experienta fericita de a avea o asa simpatica de pisica. Cea mai draga si cea mai zambitoare din cate au existat vreodata pe lume.

Pisica. Partea 1.

2010-10-25T19:13:00.000+03:00

Pe atunci, trăiam ultimele luni ale vietii de studentă, şi locuiam în cămin cu prietena mea, Dariana.

Ajunsesem noi, nu ştiu cum, la concluzia că nu ne trăisem suficient studenţia. Prostii memorabile nu făcusem (decât foarte puţine, şi oricum, în apărarea noastră, alea putine se puteau încadra la secţiunea “must do cât eşti student”), nu pierdusem cine ştie câte nopţi, de copiat nu am stiut niciodată să copiez (vorbesc în numele meu – pe bune, am fost ultima găina – mereu aveam fiţuici la mine dar niciodată nu am avut curajul să le utilizez, iar handsfree-ul l-am considerat totdeauna un coşmar – nu-mi pot băga în urechi chestii deranjante), n-am dat party-uri din alea studenţeşti la care te trezesti ca dansezi cu necunoscuţi, putinele chefuri la care am ajuns au fost un eşec, am plecat acasă oripilate... şi tot aşa..

Pe scurt, nu am fost cele mai cool studente din lume. Aşa că la sfârşitul anului trei ne-am decis să dregem busuiocul.

Într-o seara călduroasă ne-am hotărât să ieşim şi noi în oraş, trendy-flendy sau ceva, cum ar fi trebuit să fim noi toată facultatea şi ne părea rau că nu fusesem. Ieşirea nu a fost cine ştie ce, ne-am simţit bine în felul în care înţelegeam noi: povestind diverse (printre care şi unele răutăţi specific feminine, recunosc).

Ne-am dat aşadar seama ca tot degeaba, n-avem noi stofă de studenţi d’ăia gen “living la vida loca”, şi ne-am decis să ne întoarcem acasă pe jos, într-o plimbare (era o seară superbă de primăvara).

La un moment dat ( “moment dat” ăsta care a fost decisiv în viaţa mea) am auzit un mieunat foarte slab din curtea interioară pe lângă care treceam - proprietate publică de altfel. Cred.

Pentru că era seară si pentru că vederea nu e punctul meu forte şi nici al prietenei mele, ne-am trezit orbecăind printre boscheţii din curtea magică dupa emanatorul mieunăturilor jalnice.

Am identificat cinci minute mai târziu sursa miorlăielilor: sus într-un copac se suise un pui de pisică mic, mic de tot, care nu mai ştia să coboare. Plus că prin zonă se învârteau niste dulăi cărora le zâmbeam şi eu puţin şăgalinc, cu juma’ de dantură.

M-am uitat în sus, în pom, cu mâinile în şold. A naibii pisică, după ce că era seară, mai avea şi blana neagră tuci.

“Ooooook, am identificat miorlăitoarea. Mai departe ce fac? O fi a lu’ nenea de are atelier de tâmplărie pe aici »

M-am dus deci la nenea cu atelierul - habar nu avea de unde apăruse pisica. Tot ce ştia era că o auzea mieunând de acolo de vreo două zile…

Grozav! Acum mi se rupea sufletul de mila ei... Două zile în pom inseamnă doua zile fără mâncare, apă sau odihnă “comme il faut”. Pipi o fi făcut? Aşa, din pom?

Mi-am dat seama ca animalul trebuia coborât rapid. Într-un colţişor de minte mă chinuia însă intrebarea “Ce naiba fac cu pisica asta după ce o dau jos?!?!?!”

Am decis să alung gândurile necurate şi să iau lucrurile pe rând. Prioritar era să o cobor cumva de acolo.

Mi-am descălţat sandalele cu toc cui, şi încurajată de prietena mea care cheerleader-uia lângă copac, am încercat să mă sui în pom (am menţionat că eram îmbrăcată în alb?)

N-am reuşit mare lucru, decât să rup o creangă, să îmi julesc bărbia şi să-mi belesc coatele. Dezamăgită de veleităţile mele de primată, m-am întors la nenea de la atelier să îi cer o scară.

Nenea n-avea scară. Cum de nu avea, mare mister, eu credeam că toţi bărbaţii au scule din astea care scot oamenii din impas. Unde mai pui că nenea avea atelier de tâmplărie!? Să lucrezi toată ziua cu lemnul şi să nu-ţi faci tu, mândrie de bărbat aflat în plin midle age crisis, măcar o scăriţă acolo?

Ne-am mai învărtit sub pom. Dariana a văzut la un moment dat un grătar mai înalt undeva mai în fundul curţii (cine face grătare în curtea atelierului de tâmplărie ?) Ne-am decis să mergem după el şi să ne suim pe el şi de acolo mai departe în pom, că de la înălţimea respectivă crengile erau mai serioase, nu riscam să-mi rup barba a doua oară. Doar că grătarul naibii era cu picioarele betonate, să nu-l fure careva probabil.

După îndelungi consfătuiri, ne-am dus înspre cămin. Să luăm de acolo una bucată rugby-ist (stăteau în camin vreun miliard de ei) să ne ridice careva pe umeri sau să dea el însuşi jos pisica. Aştia erau în cantonament.

Odată în viaţă mi s-a întămplat să am nevoie de ei... şi taman atunci s-au găsit să plece ...

Ne-am dus la portar şi ne-am rugat de el să ne dea o scară. Iniţial, s-a gândit probabil că suntem băute/drogate/nebune. Într-un final, ne-a dat însă o scară.... imensă şi grea ca dracu’, ce-i drept, dar calul de împrumut nu se caută la dinţi. Mi s-a părut că e cea mai grozavă scară din lumea, tatăl şi mamăl tuturor sculelor de dat jos pisici.

Mai târziu 5 minute în acea seara, oricine a trecut pe Calea Bogdăneştilor (stradă circulată de altfel) a avut deosebita plăcere de a vedea doua individe de o înălţime dubioasă, care cântareau împreuna cât ar cântări în mod normal un om de o greutate decentă – opintindu-se din rărunchi, cărând o scară imensă pentru gabaritul lor.

La finalul traselui eram ferm convinsă că am deja hernie + alte boli provocate de cărat greutăţi. În acele momente, mi-ar fi plăcut să fiu furnica Fănica, să pot duce în spate de n’şpe ori greutatea mea.

Într-un sfârşit apocaliptic, dat fiind faptul că deja era beznă de-a binelea afară, curtea nu era iluminată şi pisica era neagră ca o cioară, am dibuit animalul undeva printre crengile pomului şi l-am coborât.

A venit şi nenea cu tâmplăria, mirosind puternic a ceva băutura spirtoasă, puturoasă şi a inceput să râdă cu lacrimi când ne-a văzut cu scara. Apoi, în cel mai libidinos fel cu putinţă, ne-a pupat şi mâinile “de fete bune” de eram noi. Am zis eu din prima că era în perioada tulbure a vârstei mijlocii...

Abia din acel moment a început greul. Ştiam că dacă las animalul acolo o să-l înghită câinii ăia fără să clipească.

“Okkk... pasul 1 – terminat. Da’ ce rahat (turcesc, evident) fac mai departe? Eu locuiesc în cămin, n-am condiţii, nu-s responsabilă, nu-s în stare să ştiu că depinde cineva de mine. Plus că n-am bani de veterinar, kitty-cat, nisip de pisici, zdrăngănele . Unde mai pui că nici timp nu am, ce naiba, îmi bate licenţa la uşă... Şi când o să termin cu licenţa îmi expiră şi contractul de cazare, nici n-o să am unde locui... În mod sigur nu am nevoie de o pisica. O să o las unde am găsit-o, şi gata. Nu îmi trebuie griji în plus.

........................................................................................

Jumătate de oră mai târziu, în camera de cămin eram eu (oblojindu-mi bărbia belită), Dariana şi o pisica slabă, cu urechile mari de liliac şi neagră tuci.

VA URMA.

Intre ape

2010-09-20T21:06:00.000+03:00

Erau doi călători, doi oameni reali rătăciţi din voia lor într-o lume aproape ireală. El purta un rucsac în spate şi o hartă în mână. Ea, o geantă micuţă şi un suflet mirat, dilatat, volatilizat.

Le era foame, aşa că îşi cumpăraseră câte o felie mare de pizza şi se aşezaseră pe treptele unei clădiri. Aproape de ei, se auzea un cântec lin, izvorât parcă nu din talente omeneşti, ci din oraşul însuşi.

Oraşul! Veneţia! Veneţia!

Veneţia cântă. Işi cântă apele verzui-albăstrui, îşi cântă undele gondolelor, îşi cânta istoria care se revarsă din fiecare moleculă, perioadele de glorie, oamenii, porumbeii, bijuteriile, ungherele, operele de artă ascunse în magazine obscure.

Sunt melodii ce povestesc alte vremuri, sunt melodii despre Palatul Dogilor, despre Ponte Rialto, despre Ponte dei Sospiri, unde suspinele deţinuţilor care îl traversau, îndreptându-se spre moarte se pot auzi încă (şi nu-ţi vine să crezi că într-un asemenea loc se poate muri).

Dar mai presus de toate, Veneţia cântă despre sufletul ei. Tot ce există în ea, corpul ei fizic, de la prima până la ultima picătură de apă, de la prima până la ultima clădire, piatră, piaţă sau muzeu alcătuiesc o esenţă atât de puternică încât este posibil să te ameţească, să te compleşească, la fel ca un drog.

Ai grijă de sufletul tău, când ajungi aici. Un asemenea loc poate să ţi-l fure, să ţi-l cureţe sau să ţi-l pervertească, în funcţie de esenţa ta umană. Îţi poate trezi insticte întunecate sau îţi poate face lumina interioară mai strălucitoare, repet, asta depinde de schela pe care ţi-e construită inima, de fundaţiile tale, de tot ceea ce înseamnă bază în persoana ta.

În orice caz, niciun suflet de pe lume nu va rămâne impasibil, nu va rămâne la fel după întâlnirea cu acest loc care nu ar fi trebuit să existe, şi care totuşi în mod paradoxal vieţuieşte mai mult decât majoritatea covârşitoare a altor oraşe.

La aceste lucruri se gândea şi călătoarea de pe trepte, care continua să îşi savureze felia de pizza: la veşnicia unui oraş muritor, care nu va rezista timpului, dar care va rezista ca spirit. Chiar ras de pe suprafaţa pământului, un astfel de loc, vizitat de milioane şi milioane de oameni care s-au îndrăgostit de el, care au dormit aici, care s-au bucurat aici, care au cumpărat amintiri pe bani şi şi-au făurit amintiri cu ochii minţii, care s-au sărutat, care s-au minunat,

care au râs, care au apreciat, pozat, inspirat, respirat, umblat... nu poate muri cu totul.

Era înebunită de frumuseţea ultimelor zile: Sienna, Pisa, Florenţa, Bologna, întreaga regiune Toscana.... minunat, minunat, totul! Cum pot unii oameni călca în aceste locuri fără să se lase cuprinşi în vârtejul de simţiri?

Şi uitându-se apoi la el, se gândi să îi mulţumească, să îl facă să înţeleagă fericirea ei. Neavând însă vorbe destule, se mulţumi să îi zâmbească şi să îl strângă de mână.

Spera ca el să priceapă conversaţia tacită, şi să se bucure alături de ea de ultimele clipe ale unei vacanţe care o umpluse de emoţii şi o golise de cuvinte...

Scrisoare pentru Emma.

2010-06-21T17:32:00.000+03:00

Motto : « Ochii ei se topeau intr-ai mei, dospind in mine, cu caldura lor blanda, o legatura inefabila. Si am simtit toata forta iubirii ei rascolindu-mi inima”

Cand ne-am cunoscut pentru prima data, aveai dimensiunile antebratului meu. Doar ca aveai o gura uriasa (la propriu si la figurat, nu stiu cum reuseai sa plangi exact ca o trompeta) si ai facut cumva, numai tu stii cum, sa imi intorci tot sistemul de valori peste cap. Te-ai asezat intr-o clipita pe locul intai, si reusesti sa iti pastrezi coronita de premianta si acum.

Habar nu aveai ca stateam pe marginea patului de spital si ma holbam la tine, fara sa clipesc, emotionata de abia ma mai tineam pe picioare. Mi-ai umplut lumea cu ochii tai albastri, cu talpicile roz, cu beveticile vesnic patate, cu primele gangureli, cu mirosul de crema de bebe, cu gingiile tale cu care incerci sa ma musti, cu biberoane, cu suzete, cu jucarii, cu tot ce ai adus odata cu aparitia ta.

I-am privit burtica mamei tale devenind din ce in ce mai mare si mai rotunda ca un pepene, si nu-mi vine sa cred ca de acolo a venit asa o minune.

Si stii ce nu-mi mai vine sa cred? Ca ieri te-am vazut punandu-ti piciorusele unul in fata celuilalt, intr-o simulare de mers, ca te-am vazut stand singura pe piciorusele alea ca niste gogosi, sprijinita de marginea patului.

Mi se pare incredibil ca ai invatat sa ma recunosti, ca te bucuri cand ma vezi, ca stii cine sunt, ca putem sa vorbim de o relatie intre noi doua, de o comunicare.

Si nu-mi amintesc cum era viata inainte sa apari tu. Cum era ca sora-mea sa nu aiba copii, cum era sa ma duc la ea acasa si sa nu caut cu ochii din prima secunda din care am intrat pe usa, o mogaldeata ciufulita in care viata scapara cu scantei multicolore – pe tine.

Reusesti sa ma uimesti in fiecare secunda, in fiecare minut. Pentru ca te iubesc asa cum nu stiam ca se poate iubi

Esti nepotica mea, Emma, esti copilul surorii mele.

Si mi-ar placea enorm sa te pot avea aproape in continuare, sa te pot vedea cum cresti.
Dar pentru ca, spre binele tau, acest lucru nu este posibil, am sa ma rog pentru tine asa cum nu m-am rugat niciodata, am sa ma rog chiar daca pentru mine am incetat sa o fac.

LA MULTI ANI, pui de om, implinesti un anisor. Sa cresti mare, sanatoasa si puternica. Fie ca primii pasi pe care tocmai ii faci sa fie cei mai dificili din toata viata ta, iar restul zilelor sa fie la fel de luminoase ca sufletelul tau mare, prins intre peretii unui corp atat de mic.

Cu toata dragostea,
Andreea.

Protest la adresa frigului.

2010-05-18T16:56:00.000+03:00

5 motive pentru care astept(am) vremea buna:

Dupa 3 zile de frig si ploaie, am racit. Daca ar fi timp frumos insa, as iesi sa-mi incalzesc nasul la soare (deocamdata cred ca sunt singura defecta care merge cu manusi pe strada)

Caldura de primavara tarzie aduce simplitate si lejeritate. Si salivez dupa asa ceva.

M-am saturat de haine groase. Tare!

Cu cat e mai senin si mai insorit, cu atat se intuneca mai tarziu. Asta ma face sa petrec mai putin timp in casa, de unde rezulta ca sunt mai activa, de unde rezulta ca dorm mai bine, de unde rezulta ca si pe timpul zilei am muuult mai multa energie.

E frig in casa, astia nu mai baga caldura, imi ingheata caloriferul. Si m-am saturat de stat tot sub patura.

Hai odata cu soarele ala!

Actual.

2010-05-14T17:36:00.000+03:00

Cand am inceput sa scriu pe blog, nu m-am gandit nici macar o clipa ca as putea sa ajung sa scriu pe teme sociale sau politice. Pentru ca de atata dezgust cat simteam oricum deja cand ma uitam in jur, preferam sa intorc capul si sa ma concentrez doar asupra mea. Uite ca lucrurile au luat-o insa atat de tare pe aratura, inca nu mai pot sa ignor se intampla.

Si mi-am adus aminte de versurile lui Bob Dylan:

“How many years can a mountain exist,
before it is washed to the sea?
How many years can some people exist,
before they're allowed to be free?
And how many times can a man turn his head,
and pretend that he just doesn't see?”

(“Cati ani poate un munte in lume trai pana marea sa-l spele intr-o zi?
Si cati ani si oamenii pot vietui pana liber permis le-a fi?
De cate ori omul vede un rau si tace intorcand capul sau?”)

Drept pentru care mi-am adus aminte de asemenea ca asta e blogul meu si scriu ce vreau pe el. Si vreau sa dau glas unor intrebari pe care sunt convinsa ca multa lume si le pune.

Aceasta nu este inca o postare agresiva la adresa politicienilor, desi mi se ridica parul in cap cand ii aud vorbind cu atata nonsalanta despre dezastrul social la care asistam. Nu este contra-reclama, nu este reclama. Acesta nu este inca un manifest politic, nu este inca un text despre cat de jos am putut cadea, nu este inca o strigare plina de revolta, nu este o acuza la adresa celor care au adus oameni care nu se pot apara in prag de nebunie si muritori de foame… Nu am sa ma plang, nu am sa compatimesc, desi mi-e mila, desi mi-e sila.

As vrea doar sa stiu, cand am uitat sa ne stim drepturile? Cand am uitat sa ii sprijinim si pe cei din jurul nostru care poate nu au nevoie decat de un imblod spre a se ridica pe propriile picioare? Cand am uitat cine suntem si din ce opinci ne tragem? Cand am uitat ca valoarea nu ti-o da o poseta de 6000 de euro? Cand am ajuns atat de inculti si de prosti, atat de manelizati si decazuti?

Cand am invatat sa mangaiem cu o mana, si sa furam cu cealalta? Cand am invatat sa zambim in fata, si sa injuram, odata intorsi cu spatele? Cand am invatat sa scuipam pe ce ne este drag pentru un pumn de bani? Cand am acceptat sa lingem picioare si sa pupam funduri?

Cand naiba a ajuns ca majoritatea oamenilor din tara asta sa nu gandeasca cu capul lor, sa nu aiba pareri, sa nu aiba propriile opinii, sa fie o turma de oi proaste, pe care acum le sperie furtuna si nici macar nu stiu cum sa behaie?

Iar celor care inca au coloana vertebrala probabil ca le este mult prea greata efectiv de tot, o greata care le taie cheful de a se opune. Sau poate ca nu vor sa fie perturbati din calea lor, inchid ochii si isi vad de vietile lor, convinsi ca nu merita sa isi bage nasul in asa ceva, ca sa nu isi piarda energia in zadar.

Sunt totusi si voci care se aud de prin multime. Va sfatuiesc sa urmariti de exemplu blogul lui Victor, care s-a implicat activ intr-un proiect demarat pe Facebook intitulat “Sa schimbam Romania, acum”. O compilatie de linkuri pe tema puteti gasi pe blogul lui Ioan Usca.

Eu as vrea doar sa va ganditi putin la solidaritatea adevarata. La adevar si la dreptate, si la alte valori in care eu inca eu cred, care nu imi par desuete si de domeniul trecutului sau exagerate. La educatie, la dezvoltare. La darnicie, bunatate si sprijin, dar si la determinare, hotarare si chiar la agresivitatea pe care trebuie sa o aratam cand suntem calcati in picioare, noi si ce ne este noua drag.

Si inca o recomandare: urmariti cu atentie videoclipul urmator, e foarte sugestiv, ascultati si eventual incercati sa si intelegeti mesajul:

Vezi mai multe video din Muzica

De primavara ...

2010-04-21T17:05:00.000+03:00

In dimineata aceea plouase. Norii nu se risipisera de tot, baltile nu se uscasera, dar totul indica inseninarea apropiata a vremii. Aerul era rece si miroasea a pamant umed amestecat cu o nuanta subtila de flori si verdeata. Era prea devreme sa fie multa lume pe afara, era prea tarziu pentru traficul de dimineata. Cum – necum, ma intersectasem cu ora perfecta. Ma nimerisem afara exact in cel mai frumos moment al zilei.

Desi mainile mele erau reci, imi venea sa imi suflec mansetele sacoului, ca sa simt racoarea ca de menta si la incheieturi.

Nimic nu putea sa-mi dea mai multa energie, nimic nu ma putea lasa mai toropita. Din cand in cand, o raza de soare imi nimerea printre gene, si imi incalzea pistruii. De pe fiecare planta in parte picurau stropi de ploaie amestecati cu stropi de roua. Daca ascultai atent, puteai sa auzi cum totul se face din verde – si mai verde.

Exact acel verde inconfundabil pe care nici o mana omeneasca nu il poate reproduce, pe care numai unii ochi il pot vedea si intelege in deplinatatea lui. E atat de verde anotimpul acesta al meu, exact ca o bucata colturoasa de jad lustruita de lumina….

Sa fii atent in fiecare dimineata cand iesi din scara blocului la bucuria sub forma de plante din jurul tau. E o fata a fericirii, profita de ea, zambeste-i, creeaza o relatie, fa un pact cu universul asta, nu vezi cat de mult te cuprinde, si cat de mult il cuprinzi si tu la randul tau? Si cat de individual va creati si va vedeti unul pe celalalt?

Pentru ca desi traim aceleasi anotimpuri, fiecare si le simte, pe de o parte, si le inventeaza pe ale lui, pe de alta parte asa cum isi doreste, asa cum poate, asa cum vrea, asa cum stie…

Sa va povestesc despre primavara mea?

Primavara mea e atat de cruda, ca mi-e frica sa o strig pe nume.. nu vreau sa se sperie si sa fuga, sau sa se transforme mult prea repede intr-o vara toropitoare si plicticoasa.

Ramai, te rog, ramai mult pe aici, nu pleca cu mugurii de tei, cu florile de mar ce acum plesnesc de frumusete si sanatate, nu pleca cu papadiile tale, cu diminetile tale superbe, cu randunelele ciripitoare, cu bucuria ta!

Ramai, sa fim amandoua verzi asa cum numai noi stim!

Si cand va fi totusi vremea sa ne amani povestea noastra de dragoste cu inca un an, fa cumva sa cuibaresti, asa cum faci in fiecare an, o bucata din prospetimea ta si in sufletul meu. O bucata destul de mica sa incapa, si destul de mare sa imi ajunga pana anul viitor, cand primele tale frezii si branduse imi vor vesti din nou vizita ta!

Despre inceput, despre sfarsit. Despre bucuria dintre cele doua.

2010-03-19T03:05:00.000+02:00

Inceputul…

Radeau cu atata placere, incat tot universul din jurul lor parea transformat in clabuci colorati de sapun. Sufletele le erau incinse, si vapaile sufletelor sclipind ca un suvoi de aur topit se reflectau prin fiecare centimetru de piele.

Orele treceau, soarele isi continua drumul spre celalta emisfera, iar rasetele vesele se transformasera incet incet in zambete complice.

-Cea mai stupida fraza pe care ai spus-o vreodata?

-Lamaia mea e prea acra.

-Gustul care iti aminteste de ceva care te emotioneaza?

-Gustul de zahar ars.

-Un paradox de care te miri?

-Substantivul meu favorit este “sampanie”. Dar nu ii pot suporta gustul.

-Ce ti-a placut cel mai mult la ziua de azi?

-Momentul care urmeaza.

Si, in secunda urmatoare, isi lipi buzele de ale lui, fara sa inchida ochii, ca sa ii poata privi pe ai lui. Sclipirea acestora, tulburarea si nesfarsitul lor ii facura sufletul sa palpite ca inaintea unui spatiu infinit de muzica si particule de lumina.

-Te simt asa… calda si aproape. Esti frumoasa. Te vreau pentru mine.

Sfarsitul…

Isi rezemase fruntea de pieptul lui, inchizand strans ochii, asa cum stia ca o ajuta sa faca atunci cand o doare ceva. Peronul era gol, cu exceptia catorva pasageri care isi urcau grabiti bagajele in tren. Inca nu se luminase de zi, iar intunericul reusea , fara prea mare success totusi, sa le ascunda ochii tristi.

-Am sa te sun. In fiecare zi, in fiecare zi.

-Iar eu am sa te visez. In fiecare noapte, in fiecare noapte.

O luase de mana mica si ii mangaia dosul palmei incet si apasat cu degetul mare. Cu mana libera ii atingea ca intr-o joaca parul moale, alintandu-si obrazul de suvitele neastamparate care ii incadrau fata si care ii aruncau umbre jucause pe obraji si pe buze.

Trenul isi fluiera plecarea. Se stransera pentru ultima oara in brate, fara sa stie ca acela era sfarsitul. Imbratisarea fusese atat de invrajbita incat le taiase respiratia cateva secunde. O saruta sub ureche, soptindu-i tremurat o promisiune de iubire.

-Sa nu ma uiti!

Undeva la orizont, pe cerul care prevestea o noua zi, un fulger despica eternul in doua.

Cu ce cuvinte incepe o poveste de dragoste?

In ce vorbe isi anunta plecarea, trantind in plan real efemerul si trecatorul tuturor vietilor si experientelor acestei lumi muritoare?

Unde se duc toate promisiunile, toate trairile noastre cele mai ametitoare? Pana in ce loc din univers se propaga vibratiile iubirilor de care ne lovim?

Asa cum spunea cineva, doar pentru ca viata se sfarseste cu moarte, acest lucru nu demonstreaza ca scopul vietii este moartea. In mod similar, doar pentru ca sentimentele se sting, treptat sau nu, nu inseamna ca dragostea noastra este lipsita de sens.

Traim ani intregi din viata si ii pierdem fara rost, in nestire, temandu-ne de sfarsit. Uitam sa ne bucuram de ceea ce ni s-a dat, de ceea ce avem ocazia sa traim, refugiandu-ne in spatele unor temeri stupide. Nu spunem “te iubesc” atunci cand simtim, limitandu-ne de frica. Nu savuram clipele repezi ce ni s-au oferit, le taiem aripile si le ascundem intre filele vietii noastre, imbracandu-le in mediocritate.

Nu radem, nu ne bucuram, nu profitam de “a fi” atat de des pe cat ar trebui. Ne lasam sugrumati de rutina, uitand spectacolul existentei de langa noi. Ne trezim morocanosi, ne culcam ingrijorati. Nu iubim, de teama de a nu suferi. Nu ne aruncam cu capul inainte in dragoste, de frica de a fi ciobiti de parasire. Ne centram pe obiecte fara rost, uitand de suflete, de aventura, de visele de a cuceri imposibilul, de curajul de a ne modela viata asa cum ne dorim.

Si toate astea pentru ce? Pentru cine?

Inceputurile au obligatoriu cate un sfarsit. Nu stim ce urmeaza dupa ce murim. Dar stim ce se intampla pana atunci: traim!!! Mai mult nu avem nevoie sa cunoastem. Atat ne este suficient incat sa ne dorim sa profitam din plin de ocazie.

Eu vreau sa rad mai des!

Eu vreau sa iubesc, din nou si din nou, de cate ori este nevoie pentru a nu-mi pierde viata cu sufletul amortit!

Eu vreau sa cunosc oamenii cu care ma intersectez in aceasta dimensiune a existentei. Multi, cat mai multi, cu care sa rezonez puternic!

Eu vreau sa dau tot ceea ce sunt, sa ma intorc pe dos, sa fiu implicata in viata mea ca protagonista, pentru ca asta sunt, nu doar un actor ce sta pe banca de rezerva!

Surprinde-ma, Viata! Iti voi intoarce moneda! Iubeste-ma, asa cum te iubesc si eu! Gadila-ma, aprinde-ma, construieste-ma, fa ce vrei, eu ma voi bucura de ce mi-ai dat fara sa plang dupa ce nu am, fara sa disper stiind ca intr-o zi nu vei mai fi!

Si asa cum imi doresc sa traiesc o viata vesela, imi doresc sa pot trece si de cealalta baricada a ei fara sa-mi para rau ca nu am facut mai mult. Iar epitaful tuturor momentelor din viata mea sa sune clar si raspicat “Ea a trait. Voi mergeti spre cine se naste”.

Azi, oameni au murit. Astazi, oameni s-au nascut. E un ciclu perpetuu si de necuprins cu mintea, doar cu sufletul. Fa din tine un vis pe care sa il sculptezi in realitate, ACUM, intre "voi fi" si "am fost"!

Gaseste bucuria ascunsa in fiecare fractiune de viata!

www.selfdiscovery.ro

Aprinde lumina din tine!

2010-03-11T19:28:00.000+02:00

Avem impresia ca ni s-a dat o singura sansa la viata. Teoretic, asta asa e – te nasti, cresti si mori. Cat se poate de firesc.

Am ajuns la concluzia ca in acest ciclu de dezvoltare traiesti insa mai multe vieti. Faci ce faci, o iei pe un drum, si la un moment dat, din necesitate sau din dorinta, trebuie sa pui punct si sa o iei de la capat.

Daca incerci sa iti reconstruiesti viata din necesitate, probabil ca la inceput vei percepe situatia ca pe una stresanta si dureroasa. Iti vei da probabil seama pe parcurs ca lucrurile nu stau chiar asa, si ca zicala “orice sut in fund e un pas inainte” e adevarata. Si vei gasi in tine resurse de a caror existenta nu stiai, si vei dobandi lucruri mai bune, care inainte poate nu iti erau accesibile, limitat fiind, cel mai adesea de unele persoane carora le-ai permis sa iti incuie aripile in dulap.

Daca te reinventezi pentru ca simti pur si simplu nevoia de o schimbare si te loveste dintr-o data dorinta de a face ceva mai mult cu viata ta, iti vei pune toata pasiunea in slujba visului de a-ti modela viata asa cum ti-o imaginezi in momentele de reverie.

Daca ai destula forta sa nu te asezi in fund si sa plangi sau sa te dai batut atunci cand toate in jurul tau par sa se destrame si sa se prabuseasca peste tine, vei intelege si conceptul de a trai mai multe vieti in una singura.

Lasa-ti universul sa se darame din temelii daca se clatina! E mult mai bine sa dispara tot ce e ruina in viata ta, ca sa poti construi totul de la inceput, pe o fundatie mai solida.

“Lumea a inceput cand m-am nascut eu si trebuie sa o cuceresc” (Badger Clark)

Pe pamantul acesta poate ti se pare ca sunt atat de multi oameni incat faptul ca tu traiesti nu este un mare noroc sau o mare fericire.

Viata este insa ca un billet la loterie. Sansa de a te naste este muuult mai mica decat sansa de a castiga la 6 din 49 sau la orice alt joc de noroc.

Si uite asa, din miliarde de ovule si spermatozoizi pe care il are fiecare om, dintre miliardele de oameni care puteau face un copil impreuna, s-au nimerit exact aceia doi care te-au format pe tine. Ai primit asadar un invelis pentru sufletul tau, un corp care iti gazduieste samanta de fiinta vie.

Un corp irepetabil, un destin ca nici unul altul.

De aceea ai ceea ce se cheama aproape datorie de a face ceva cu acest cadou pe care hazardul ti l-a trantit in brate.

Tu esti pentru tine inceputul si sfarsitul. Si nu, asta nu e egoism.

Pentru ca pentru a oferi fericire celor din jur, trebuie in primul rand sa te dezvolti tu suficient de mult, altfel vei crea legaturi si relatii nesanatoase.

Cerintele pe care le are viata de la tine sunt multe, si trebuie sa le indeplinesti, sau sa te scalzi in tristeste, frustrare si deceptie. Ai nevoie uneori sa mori ca sa incepi sa traiesti din nou. Sa pleci pentru a te intoarce la tine. Sa te arunci de la inaltime ca sa inveti sa zbori.

Nu te teme sa fii mai mult. Nu te teme sa sacrifici superficialul pentru profund. Infrunta-te acum!

Da-ti drumul la vise! Alatura-te noua in lupta contra ignorantei si a delasarii! Aprinde lumina din tine: www.selfdiscovery.ro

La multi ani, Mama!

2010-03-08T02:25:00.000+02:00

E 8 Martie.

Nu mai pot tine pasul cu atatea asa-zise sarbatori, si nici nu ma incanta in mod deosebit sarbatorirea zilei de 14 Februarie, sau celei de 1 Martie (care ma bucura doar pentru ca e inceputul primei luni de primavara) .

Ziua de 8 Martie insa ma emotioneaza prin faptul ca ma duce cu gandul la mama.

Da, acest post va fi personal. Extrem de personal. Si de aceasta data cu siguranta nu voi putea zugravi in vorbe tot ceea ce simt.

Pentru ca relatia mea cu mama este mai presus de orice cuvinte, e o legatura de dragoste imensa care a inceput candva in urma cu 23 de ani, intr-una din clipele acelea mici si insesizabile de care nimeni nu isi va mai aduce vreodata aminte. O legatura vie, fara limite in spatiu, timp, viata sau moarte.

Pentru ca daca pamantul acesta s-ar rasturna cu susul in jos, ea il va intoarce la loc pentru mine si pentru sora mea. Pentru ca daca lumina ar disparea, ea ar gasi o modalitate de a face si cea mai obscura stea sa lumineze pentru noi. Pentru ca ori de cate ori lumea imi pare lipsita de miracole, gandindu-ma la inima ei, imi dau seama ca minunile exista printre noi.

Pentru ca iubirea ei, venita dintr-un suflet omenesc chinuit de grijile zilnice este parca neomeneasca prin imensitatea ei.

N-am cuvinte, mama draga.

Iti multumesc pentru ca m-ai crescut, si pentru ca m-ai lasat apoi sa plec, chiar daca a durut. Iti multumesc pentru ca din mama mea ai invatat sa devii prietena mea, pe masura ce timpul m-a ridicat.

N-am cuvinte, mama draga.

Pentru noptile in care nu ai pus capul pe perina de grija noastra. Pentru zilele care incepeau si se sfaseau pentru noi. Pentru ca stiu ca primele si ultimele tale ganduri ne apartin noua.

N-am cuvinte, mama draga.

Iarta-ma ca nu pot fii mai mult. Iarta-ma daca te-am dezamagit uneori, poate o voi mai face si alta data, fiindca asta sunt eu: fac ce simt, si tu ma cunosti. Si totusi, ce divinitate isi varsa puterea intreaga in sufletul tau, de ma iubesti si ma sprijini in tot ce fac, bun sau nu?

N-am cuvinte, mama draga.

N-am cuvinte pentru mainile tale muncite, pentru ridurile din jurul ochilor ce au imbatranit urmarindu-ma cum cresc, pentru picioarele care au facut mii de kilometri in cautarea unei zile mai bune pentru noi.

N-am cuvinte, mama draga.

Pentru familia noastra, pentru tata, pentru noi.

Si nu, n-am cuvinte.. pentru ca..

….pentru ca ma iubesti cu perfectiune in ciuda imperfectiunilor mele.

Cu drag, pentru femeile care au inteles...

2010-03-05T23:52:00.000+02:00

O vezi miscandu-se prin casa, serioasa in micile ei lupte casnice cu praful sau cu petele de pe aragaz, serioasa in aranjarea pantofilor, serioasa iubindu-te, vesela aratandu-ti dragostea, agresiva si feminina deopotriva.

Nu e o femeie “mai altfel” decat celelalte, dar de ce nu o poti vedea cu aceeasi ochi nepasatori cu care le privesti pe altele, chiar si atunci cand le admiri frumusetea?

Pentru ca stii ca aceasta femeie ti-a dat vibratiile ei, pentru ca stii ca nici o alta nu iti poate intelege atat de bine mediocritatile, nu iti savureaza atat de mult invingerile, nu iti mangaie atat de bine caderile, fara urma de compasiune, ci plina de rabdare si tact.

Iti umple zilele, iti submineaza masculinitatea lasand parfumul ei inconfundabil in parul tau, in masina ta, iti gateste oua ochi in forma de inimioare si te priveste aspra ca un adevarat fuhrer cand ii incalci micile intimitati de femeie.

E fragila, dar nu stii de unde isi trage puterea si rezistenta necesara pentru a face fata incercarilor zilnice, umblatului pe tocuri chinuitoare sau negocierilor de la piata.

Ai suparat-o, v-ati certat, ai lasat-o singura. A doua zi o suni.. iti raspunde indiferenta spunand ca e ocupata, dar tu stii bine cat de mult a asteptat telefonul tau. Cand o vei vedea, vei observa si cearcanele din jurul ochilor. O imbatranesc, o uratesc, dar au aparut din grija ei pentru cearta peste care tu ai trecut usor, la care nu te-ai mai gandit de loc dupa ce ai adormit. Ea s-a gandit mereu, in somn sau in nesomn…

S-a consolat cu o cafea intre prietene, s-a consolat cumparandu-si o bluza de culoarea piersicii pe care acum o poarta. Urasti culoarea bluzei ei noi, te face sa te gandesti la sirop prea dulce si iti intoarce stomacul pe dos. Dar cat de bine ii vine, si cat de bine stie ca o placi si ca o vrei!

Te fixeaza cu privirea ei vulgar de franca si curajoasa. Te-ar citi, daca ar putea. Ar vrea sa stie tot despre tine, pana si cel mai mic amanunt. Te-ar aduna din bucati, te-ar construi si te-ar reconstrui in jurnalul ei pe care, crede-ma, nu ai vrea sa-l citesti. Ai vedea cat de mult te iubeste, te-ai speria de tumultul trailor ei. Ea stie sa planga de prea multa dragoste, pentru ea plansul de fericire nu se intampla numai in filme, ea are lacrimi in colturile ochilor cand isi inghesuie capul in umarul tau, in bratele tale, incercand sa te respire cu totul.

Iar ceea ce simte, nu o sperie. Ai aflat deja cat de mult te poate iubi? Nu, si poate ca nici nu ai putea intelege vreodata ce simte o femeie cand este indragostita. Chiar daca rade de strungareata ta dintre dinti, sa stii ca in sufletul ei o adora pentru ca este a ta. Chiar daca detesta convorbirile despre fotbal, cand discuta cu tine despre asta, e altceva, pentru ca e “fotbalul tau”, pentru ca e ceva din tine, pentru ca desi habar nu avea la inceput ce inseamna “opsait”, acum a invatat cautand pe google, si a aflat care e problema cu offside-ul.

Ti-a dat si iti va da caldura si profunzime cu bucuria cu care copii ofera jumatate de portocala celui mai bun prieten.

Daca ai gasit o femeie adevarata vei stii despre ce vorbesc. E a ta, 99%.

Pentru ca in momentul in care iti vei dori libertate, ti-o va da fara sa te faca sa simti cat de mult o doare. A pastrat pentru ea 1%. Atat ii este suficient ca sa se reconstruiasca. Nu vei pleca niciodata din viata ei cu totul, te va metamorfoza, te va transforma dupa cum noul curs al vietii i-o cere. Va duce amintirile voastre in continuare, dar asta nu o va impiedica sa mai poata iubi din nou.

Va iubi asadar din nou. Asta nu inseamna ca se va indragosti de primul venit. O nu! Pe cat de buna si iertatoare a fost cu tine, pe atat de nemiloasa poate fi cu alti barbati. Cel mai probabil va stoarce lacrimi si rugaminti pe unde va trece dupa plecarea de la tine. Si nu va avea remuscari. Asta pana cand va intalni un altul, cu nimic mai bun poate, dar caruia ea ii va acorda credit si in iubirea caruia se va arunca inchizand ochii strans, deschizand inima larg.

Iar din acel 1% pe care si l-a pus deoparte va dezvolta ceva mai maret, ceva mai bun. Pentru ca din infrangeri invata, din durere devinde mai puternica, din dragoste pierduta devine dragoste regasita.

Ai crezut ca ii ceri imposibilul? Mai gandeste-te putin. Ea este capabila sa ti-l dea.

Elibereaza-te de trecut, ca sa poti cuceri viitorul!

2010-03-02T01:10:00.000+02:00

Venea vesela de la plimbare. Era seara si mirosea a primavara. O emotie pe care nu si-o putea explica o bucura si o speria totodata… paradoxurile vietii. Nu mai era nimeni pe strada, doar in fata se vedea silueta unui barbat care se indrepta spre o masina.

Cu cat se apropia mai mult, cu atat isi simtea inima batand mai puternic: “Doamne, cunosc mersul ala! Seamana atat de mult cu…”

Se opri brusc. Barbatul din fata ei, de care ajunsese acum aproape nu semana cu nimeni. Era el!

Sangele ii navali in obraji si sufletul i se urcase in ochi, in buze, in cap, ametind-o.

Se uitau acum unul la altul ca prostiti, fara sa rosteasca nimic. Dialogul tacut al ochilor lor dura cateva clipe, si totusi, cate nu si-au spus privindu-se!

El deschise portiera masinii, si tranti o geaca pe scaunul din fata.

Ea nu se clinti. Stia ca nici el nu va pleca niciunde si astepta cu respiratia intretaiata.

Cand se intoarse cu fata spre ea, colturile gurii i se ridicasera spre urechi.

-Nu te-am vazut de mult timp! (E rosie! Si ea nu se inroseste!)

-Da, de doi ani! (Sunt ragusita, ce naiba, vorbesc ca din fundul curtii!)

-De prea mult timp.. ( E ragusita???)

-Mda, a trecut ceva vreme. Nu te-ai schimbat prea mult. (Nu zambesc! De ce nu zambesc, o sa creada ca-s dementa?!)

-Acum ca te vad, imi dau seama ca mi-a fost dor.. (Ce bou sunt, ce naiba spun!!!)

-Ce geaca frumoasa ai. (Ce a zissss? A zis ca i-a fost dor?? Si ce naiba am raspuns, ca are o geaca frumoasaaa???)

-O am de mult. Unde te duci? (Boule, i-ai zis ca ti-a fost dor de ea dupa doua minute!)

-Acasa. Locuiesc aproape. (Ooo nu, o sa creada ca il chem la mine!)

-Te-ai mutat? (Ma invita la ea?)

-De cateva ori, zisea ea razand. (Am ras, am zambit – n-o sa mai creada ca-s nebuna.)

-Te grabesti? (Daca mai spune odata ca sta aproape, clar ma invita la ea.)

-Nu. Mergem sa bem ceva cald? (E cald afara, de ce l-am chemat la ceva cald?)

-Haide, suie-te in masina. Unde vrei sa mergem? (Mai bine asa…)

Au tacut tot drumul. Probabil ca fiecare se gandea la aceleasi lucuri, la aceleasi amintiri, la aceleasi clipe din trecut, la aceleasi greseli.

-Opreste masina, spuse ea. Sa mergem pe jos, sa trecem prin parc.

O luara asadar pe jos pe strazile goale, mergand incet incet in speranta ca seara va dura mai mult, ca vor dilata timpul, ca nimic nu se va schimba, acum, cand erau din nou atat de aproape.

S-au asezat pe o banca, conform unui consens tacut.

-Ti-e frig?

-Putin…

-Aseaza-te pe geaca mea.

Se privira din nou. De unde sa inceapa? Cu ce sa inceapa? De ce sa inceapa?

O cuprinse pe dupa talie, iar ea isi aseza capul cuminte pe umarul lui, uitandu-se la varful pantofului. Il simti jucandu-se cu parul ei, invartind o suvita rebela pe dupa deget.

Parca nu se schimbase nimic. Parca inca stiau totul unul despre viata celuilalt. Era ca si cum timpul se intorsese cu doi ani inapoi.

Era o liniste calda si placuta. Un singur om mai era in tot parcul, cu catelul la plimbare, dar cine avea ochi sa il vada?!

Nimic nu mai conta. Nimic Decat acea senzatie de fericire brusc regasita.

-Spune-mi..

-Spun..

-Ai fi crezut vreodata?

-Ca ne vom reintalni?

-La inceput, imi doream. Apoi, ma gandeam uneori ca e posibil, nu aveam cum sa nu ne mai vedem niciodata. Pana la urma, am incetat sa imi aduc aminte…

-Ai sa razi daca iti spun ceva.

-Fa-ma sa rad atunci.

-Ieri m-am gandit la tine. Am auzit din intamplare melodia noastra.

-Nu te cred, si nu-mi vine sa rad. Credeam ca barbatii nu tin minte astfel de detalii.

-“Zece intamplari ciudate, si-o minune… te-au adus in casa…”

-Da, vad ca iti aduci aminte..

-..zece pictori se tot mira..

-… cat sunt de frumoasa…

Au ras. Apoi au zambit. Apoi si-au zambit.

Traiau ceva ce nu credeau ca vor mai trai impreuna.

Un moment au crezut ca asa ceva este posibil. Dar doar un moment, atat.

Un telefon incepu sa sune, si totul se spulbera. El isi scoase mobilul din buzunar, iar pe ecran aparea afisat cu litere mari “Adela”.

Totul se spulberase. Amandoi priveau acum la telefon, nestiind ce sa faca, iar ea simti ca ii vajaie capul.

-Raspunde.

-Nu acum.

-E prietena ta?

-Da, o iubesc.

-Aha.

-Pe tine nu te asteapta nimeni?

-Nu, sunt singura.

-Cum asa?

-Asa. Plecam, te rog?

-Vrei tu?

-Si tu vrei.

-Da.

Au facut cativa pasi impreuna, nu se mai tineau de brat. Tacerea era acum apasatoare si stridenta.

-Iarta-ma, incepu el.

-Nu am de ce. Nu stiu ce a fost in capul nostru. Au trecut totusi doi ani.

-Da. Nu stiu nici eu ce am crezut.

Liniste.

-Te conduc acasa?

-Nu multumesc. O sa iau un taxi.

-Am gresit.

-Da, amandoi. Ce a murit, nu mai invie.

-A fost totusi asa de frumos sa te pot vedea.

-Da.

Zambira amadoi, cum isi zambesc doi amici de o viata.

-Sa ai grija de tine! Crede-ma, chiar mi-a fost dor sa te pot vedea. Esti o fata foarte ok.

-Stiu, raspunse ea razand. Si tu sa ai grija, am plecat.

“La naiba, am intarziat, se gandi el. Am inebunit. Ce o sa spun acum? Ciudata situatie. Ciudata seara”

“Cum am putut sa fiu atat de slaba sa cred ca timpul se intoarce? Cum am putut, chiar pentru o secunda, sa cred ca ce simt este adevarat. Acum 15 minute am crezut ca inca a mai ramas ceva. Dar nu, acum nu mai simt nimic. Ciudata situatie. Ciudata seara”.

Iubirile mor. Si ce a murit nu se mai intoarce. Timpul schimba oamenii, ii face incompatibili si pune bariere de netrecut. Nu regreta ca s-a sters totul, nu regreta nimic. Nimic din ce ai facut, nimic din ce nu ai facut si ai fi putut face. La momentul respectiv, totul a fost cum a trebuit sa fie.

Si daca iti mai permiti din cand sa visezi sau sa aluneci inapoi, aminteste-ti ca trebuie sa te intorci oricum la realitate, la prezentul tau palpabil.

Iar ziua de maine iti va aduce poate cadouri de la viata. Intinde mana si ia-le, acestea sunt ale tale acum. Esti intotdeauna la locul potrivit.

Fericirea nu se vede uitandu-te inapoi. Fericirea e sub nasul tau, e in prezentul tau.

“Cat de bine miroase primavara” gandi ea brusc reinvigorata.

Si pentru a doua oara in acea seara, telefonul suna. De data aceasta, al ei. Era un mesaj.

Incepu sa rada vesela. “Da, daaaa…. viitorul ma asteapta!”

Sosesc!

Educa-te, femeie!

2010-02-26T14:48:00.000+02:00

Probabil mi se va spune ca sunt doar rautacioasa. Probabil ca mi se va spune ca sunt prea ironica sau incisiva. Cel mai probabil voi fi acuzata ca ma alatur taberei celor mai mari dusmani – porcii de barbati.

Totusi, articolul acesta e scris in urma unei intamplari nefericite la care am avut deosebita placere – sau nu – sa particip astazi. Stateam linistita in oras la un suc, aveam o conversatie placuta si ma bucuram de viata. La un moment dat, mi-am dat seama ca nu ma mai pot concentra pe convorbirea in care eram implicata, si cautand in jurul meu elementul perturbator mi-am dat seama ca eram deranjata de doua voci pitigaiate de la masa din spatele meu. Doua (pupeze) fete discutau intens despre cat de nenorociti pot fi absolut toti barbatii din univers, si cum una dintre ele, biata de ea, a fost parasita pe nedrept, evident, de un individ care “a urmarit un singur lucru, si dupa ce a obtinut ce si-a dorit, m-a parasit fataaaaa”. Mi-ar fi parut poate rau de ea daca nu ar fi vorbit in gura mare sa auda toata lumea din jur despre cat de ingrozitori pot fi exponentii speciei masculine, si daca as fi simtit macar putina tristete in vocea ei. Dar nu era suparata si nu suferea, era doar foarte enervata.

Dintr-un ghinion, s-a intamplat ca individul respectiv sa treaca prin fata barului. Oooo nuuu – nu va puteti imagina ce a urmat. In secunda doi, fata s-a ridicat ca o leoaica turbata si s-a napusit efectiv asupra lui, facand un scandal de toata frumusetea in mijloc de strada. Barbatul era rosu de jena pana in varful urechilor, probabil ca isi dorea sa fie inghitit de pamant, dar cum asa ceva practic nu se poate, a trebuit sa suporte o criza imensa de fata cu multa lume care se uita pe jumatate amuzata, pe jumatate scarbita la ei.

Acesta nu este un caz izolat, dar din pacate nici singular.

De unde placerea asta a unor femei de a se face de ras?

Probabil ca toate femeile din lume fac parada de viata lor sentimentala de fata cu prietenele. Nu exista nicio relatie, chiar extraordinar de secreta, pe care sa nu o impartaseasca macar celei mai bune prietene. Ce rost are sa fii cu Gigel pe ascuns, daca nu stie chiaaar nimeni?! Asta nu, niciodata! Nu exista inel de logodna care sa nu fii fost aratat unei ciurde de femele semi-lacrimande de emotii, cu toata istorisirea cererii povestita din fir in par. Nu, nici macar un flirt de care sa nu se fi povestit indelung la telefon si dezbatut cum se cuvine.

Asta e natura femeilor, si cele care pot sa fie absolut secretoase in legatura cu viata lor privata sunt in inferioritate numerica covarsitoare.

Una inseamna insa sa dezbati tot ce misca cu o prietena sau doua, alta e insa gustul pentru penibil a unor femei. Scandaluri in public, inscenari, urmariri si muuulta galagie – de unde toate astea? De ce toate astea?

Spunea o prietena ca poate aceste femei sunt pur si simplu proaste. Sa fie oare asa? Nu cred – am vazut si barbati prosti pe lume, si totusi ei nu se manifesta in acest mod.

O alta problema care pe mine ma irita este cea a femeilor care isi vand imaginea, dar cer inapoi substanta. Adica esti o tipa deosebit de frumoasa, dar nu ai citit o carte in viata ta, nu reusesti sa legi o fraza coerenta, nu ai despre ce sa vorbesti in afara de noile trenduri si despre moda, plictisesti prin mediocritatea ta – dar vrei sa fii apreciata si iubita de un barbat destept (pampalaii nu plac – yex).

Draga mea, te-ai axat pe infrumusetarea fizicului tau in toate felurile posibile, neglijand celelalte aspecte care tin de dezvoltare a unei personalitati frumoase, de cultivare a bunului simt si de ascutire a spiritului. Acum de ce te plangi ca toti barbatii sunt porci? Ei au luat de la tine exact ce aveai de oferit.

In general, femeilor le place sa creada despre ele ca sunt frumoase, angelice, pure, silfidice si pe undeva superioare barbatilor, niste gorile proaste ghidate dupa instinct si atat.

Serios? Nu cumva esti la fel de umana ca si ei? Nu cumva esti egoista in egala masura? Nu cumva cauti si tu intr-o persoana de sex opus cerinte construite exact dupa criteriile tale? Esti mai buna decat un barbat? Nu. Poate ca esti intr-adevar putin mai sensibila si mai dragastoasa, dar au si ei atuu-rile lor. Ma scoate din sarite feminismul care promoveaza superioritatea femeii fata de barbat. De ce sa iti scoti in evidenta calitatile tale comparandu-le cu punctele slabe ale celuilalt?

De ce trebuie sa fim mai bune? Nu am putea sa fim cumva egale in drepturi, dar complementare barbatilor? Pentru ca desgiur ca in altceva decat in drepturi nu putem fii egale. O femeie poate avea aceleasi drepturi, repet, pentru ca asta e normal si nu se discuta. Dar nu poate sa fie exact ca un barbat. La fel de idiot ar fi sa ne inchipuim ca un barbat ar putea fi exact ca o femeie. O femeie si un barbat formeaza impreuna un pahar de Cola. Femeia este lichidul, iar barbatul acidul. Ce ar fi o Cola fara acid? Ar mai exista Cola fara lichid? Aaaa… nu. Lichidul cu acidul nu sunt acelasi lucru, evident. Dar se completeaza si formeaza impreuna o chestie a naibii de buna.

Aruncam cu pietre in partenerii nostri, acuzandu-i de insensibilitate si de superficialitate, fara sa ne uitam inainte putin la noi insine. Se poate, normal, ca un barbat sa fie pur si simplu un nenorocit, nu se exclude, dar se poate ca si noi sa ii speriem de multe ori, avand tendinta clara de a sufoca, de a dresa, de a POSEDA.

E usor sa dai vina pe altii si sa spui ca pur si simplu toti barbatii sunt porci ordinari, si ca tu, nevinovata si neprihanita, ai facut tot ce ai putut pentru el. Pai poate ca ai cam exagerat. Nu esti maica-sa! Nu trebuie sa uiti sa te ingrijesti pe tine in nestavilita ta dorinta de a-l servi, calcandu-i sosetele la dunga. Nu trebuie sa fii un robot casnic care aduna mereu camasile pe care le arunca cu neglijenta prin casa. De ce ai face asta, ai inebunit? Te sacrifici ca o proasta, el pana la urma oricum se va uita si oricum ii vor fugi ochii dupa o femeie independenta si puternica, si posibil te va tine pe tine ca sclava. Tu singura ti-ai ales rolul.

La vremuri noi, se cer atitudini noi. Se cer revizuiri ale comportamentelor si obisnuintelor. Nu esti o gospodina, daca e destept va intelege ca si tu lucrezi cot la cot cu el, si ca ingrijirea casei si, mai mult, a relatiei voastre este de datoria amandurora.

Nu te lasa subjugata, dar nici nu subjuga! Alege-l pe barbatul care crezi ca este compatibil cu tine, si joaca-ti rolul de femeie cu demnitate. Fii sotia,ajutorul, prietena, amanta, confidenta lui, nu servitoarea lui, nu mama lui (mai are una in caz ca ai uitat). Pe urma degeaba te vei plange ca tu ai dat totul si nu ai primit nimic. El se va alege cu jignirile si va pleca urgent, iar tu vei ramane cu frustraile si cu impresia ca toti sunt niste animale fara suflet.

Nu ai simtul penibilului? Nu vezi ca ipostazele proaste in care au femeile tendinta sa se puna (cotofene care fac scandal in public, amazoane wannabe care declara ca femeia e totul, iar barbatul doar un instrument, servitoare si sclave care se plang ca sunt inselate de barbati si asa mai departe) sunt absolut jalnice?

Nu ma intelegeti gresitl, nu spun ca noi suntem defecte si ei sunt magici. Doamne fereste. Fiecare padure are uscaciunile ei. Nu fac elogiu barbatului si nu cred ca ne este superior.

Doar ca mi-as dori foarte mult ca femeile sa inteleaga in sfarsit ce sunt ele, in comparatie cu ele insasi, nu cu sexul opus. As vrea tare mult sa vad mai multe femei echilibrate si mai putine mahalagioaice. Mai multe femei stapane pe ele si pe feminitatea lor, si mai putine frustrate care se ascund si se fac mici de tot cand merg pe strada cu capul in pamant. Mai multe femei sensibile si senzuale, dar de loc dependente, si mai putine nikite care se comporta ca niste oi behaitoare.

Am scris acest articol chiar putin inainte de Ziua Femeii, lucru care ar putea fi interpretat ca o ironie in plus. Dar nu este. Chiar cred in puterea adevarata a femeilor, in capacitatile lor si in atuu-rile lor. Nici daca ar mai fi sa ma nasc inca de 10 ori nu as alege sa fiu barbat. Si tocmai pentru ca am avut bucuria de a intalni in viata mea femei adevarate, frumoase, inteligente, stapane pe ele si fantastice ma doare sa vad ca sunt atatea altele care isi bat joc de feminitatea lor.

Cultiva-te, femeie! Dezvolta-te si fii verticala! Fii sotia sotului tau, mama copilului tau, prietena amicelor tale, joaca-te cu puterea ta! Nu iti incurca rolurile, nu iti vinde pielea si gaseste-ti echilibrul!

Fii Om si iesi din penibil! Prima ta responsabilitate este fata de tine. Apoi nu uita ca ai primit poate cel mai mare dintre daruri, maternitatea.

De ce te complaci? De ce nu te cizelezi? De ce iti faci toate astea?

Educa-te, ca mai apoi sa iti poti educa copii!

Educa-te, ca mai apoi sa fii mandra de tine!

Educa-te, fii stalp in viata ta!

Educa-te, ofera si primeste fericire.

Educa-te si ingrijeste-te!

Deschide-ti ochii, mintea, inima, spiritul, urechile - tot: te-am certat pentru ca poti mult mai mult, m-ai inteles?

Nu te teme de un sfarsit!

2010-02-25T17:36:00.000+02:00

Ana si Veronica au amandoua 24 de ani.

Intamplarea stupida face ca amandoua sa se afle in aceeasi situatie: ambele au iesit de curand din cate o relatie. Locuind singure, fiecare in apartamentul ei, golul resimtit in urma despartirii se resimte foarte acut. Ana este frumoasa si inteligenta, iar Veronica nu e nici ea mai prejos.

Pana aici, s-ar putea spune ca au destine foarte asemanatoare.

Corect? Gresit!

Caci am uitat sa mentionez un lucru: Ana e impacata cu ea, Veronica inca nu a ajuns sa se accepte in totalitate, iar de aici incolo vietile lor sunt cum nu se poate mai diferite. Ana a inteles ca singuratatea ei nu reprezinta dovada prostiei sau urateniei ei, si ca despartirea nu a facut-o mai putin valoroasa ca persoana sau ca femeie. Veronica, pe de alta parte se simte neatragatoare si neinteresanta.

Amintirile.

Ana a ales sa arunce toate lucrurile care ii aminteau de fosta relatie: felicitari, cadouri, urme ale existentei masculine lasate prin apartament (cate un gel de dus sau o pereche de slapi de casa nr 43).

Veronica inca mai pastreaza poza fostului ei partener pe noptiera. Doarme cu bluza pe care el a lasa-o din neglijenta in apartament si petrece ore in sir citind arhiva de pe messenger sau mesajele din telefon. “Te iubesc, ne vedem la 6” - e doar un exemplu de mesaj pe care ea il reciteste insetata, sperand ca, printr-un miracol, parcurgandu-l de sute de ori El se va intoarce ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Viata sociala.

Ana are multi prieteni. Iese frecvent in oras si se simte bine dansand sau facand mereu cunostiinta cu persoane noi, din care unele chiar i-au starnit interesul. Se poate concentra la munca ei, are randament si atrage ca un magnet priviri.

Veronica se simte singura, si evident ca, traind cu aceasta convingere, este intr-adevar singura pentru ca nu face nimic pentru a depasi impasul. Respinge involuntar toate personajele de sex masculin care se intersecteaza cu viata ei. Adevarul e ca nici ei nu se simt foarte atrasi de ea: cui ii place o femeie cu ochii in permanenta inrositi de plans, sau care emana disperare sau tristete?!

As putea continua la nesfarsit enumerand diferentele intre cele doua femei. Nu o voi face insa, pentru ca e clar viata careia este mai buna, cine va gasi mai repede o relatie.. dar stoop! Cine spune ca “o noua relatie” este calea cea mai buna pentru o viata satisfacatoare?

Chiar e nevoie de altcineva pentru a fi fericit? E oare bine sa te arunci cu capul inainte cand tu inca mai ai rani neinchise dupa ultima despartire? Crezi ca o noua poveste de iubire formata in perioada in care tu inca te gandesti la fostul, sau inca il visezi noaptea va da roade?

Am ascultat toata seara melodia lui Nek – Laura non c’e. Pentru cine nu o stie, o voi rezuma pe scurt: individul din melodie sufera ca un tampit dupa “o Laura”. Ea este cu altcineva, iar el, desi se afla fata in fata cu alta femeie, se gandeste inca la trecut. Iata si doua versuri care mi-au ridicat parul in cap: “Da solo non mi basto stai con me/
Solo e' strano che al suo posto ci sei te, ci sei te..”, cu alte cuvinte “Singur nu sunt nimic, stai cu mine/ Doar ca e ciudat ca in locul ei esti tu, esti tu”.

Cu alte cuvinte… exista oameni care se complac intr-o asa-zisa relatie doar din pura teama. Teama de amintiri, teama de singuratate, teama de ei insisi.

Cat de masochist poate fi un om? Uite, atat de masochist!!! Sa stai langa cineva doar pentru a nu fi singur, gandindu-te inca la fantomele trecute e o nebunie in stare pura. Sa stai alaturi de cineva care nu iti place, dar care te accepta asa cum esti, e o lipsa de scrupule la adresa ta, si la adresa persoanei pe care o chinui oferindu-i picaturi din tine, cand ea poate te vrea intreg/intreaga.

Despartirile sunt triste atunci cand nu ti le doresti, dar probabil ca sunt cea mai buna solutie atunci cand o relatie scartaie..

Viata unui om nu se termina dupa o despartire. Nu pot spune nici ca incepe dupa o despartire. Dar se continua!!! Se continua cu un mare plus de invataturi, cu un mare plus de experiente! E o continuare dificila in prima parte, dar maturizatoare si necesara evolutiei.

Daca inca stai sa scormonesti printre amintiri, gandeste-te daca merita sa plangi pe morminte goale!

Si acum gandeste-te cine preferi sa fii: Ana sau Veronica? Eu as paria oricand, cu ochii inchisi pe Ana. :)

"Eu insa-n fata normei nu ma-nchin"

2010-02-16T05:36:00.000+02:00

-Ai sa pierzi un om caruia chiar ii pasa de tine!
-...
-Ai sa ramai singura! Singura de tot!
-...
-Nu esti dispusa sa faci atata lucru pentru mine???
-...
-De ce naiba taci? Nu-ti pasa de loc ca plec?
-...
-Habar nu ai ce vei pierde daca te comporti ca un copil de 2 ani!
-...
-Crezi in niste prostii! Lucrurile pe care tu le consideri reale si la care visezi, nu exista! Crezi in niste prostii, ti-am zis! Asculta-ma bine, nu o sa ti se intample nimic din ceea ce iti doresti!
-...

O privi o clipa. In privire ii scaparau fulgere.

Pleca, trantind usa in urma lui.

Ana ramase singura in sufragerie. Soarele abia rasarea si zgomotele orasului incepeau sa fie tot mai clare.
Isi desfacu parul lung, uitandu-se in oglinda.
“Sa stii ca eu cred. Eu cred in ceea ce simt. Sa te ia naiba!” murmura incet, si doua lacrimi mici i se prelinsera pe nesimtite pana in coltul gurii.

Cine sunt oamenii care apar peste noapte in viata noastra, spunandu-ne ca lucrurile in care credem sunt niste tampenii? Cu ce drept ne dau lumea peste cap, cu ce drept incearca sa ne impuna valorile si credintele lor? Au ei dreptul de a ne dirija viata, de a ne spune ca ceea ce noi consideram ca fiind real si valoros este doar o himera?
Ei bine… NU!

Tu ai invatat sa simti viata cu inima ta. Tu ai invatat ce iti face bine, tu ti-ai dat seama ce iti doresti. Ti-ai stabilit obiectivele si necesitatile si iti aranjezi viata in functie de ele. Doar pentru ca ele nu coincid cu obiectivele altora, nu renunta la visele tale!

Doar pentru ca cineva, sub pretextul unei false dorinte de a-ti face bine, te manipuleaza si te santajeaza emotional, nu trebuie sa te dai batut.

Doar pentru ca altii au alte dorinte, alte credinte, si incearca sa iti explice “cum se face”, nu pune armele jos!

Doar pentru ca o frustrata a zis odata ca “toti barbatii sunt niste porci”, nu inseamna ca acest lucru este si adevarat.

Doar pentru ca cineva a zis demult, ca Pamantul este plat, asta nu a fost neaparat si bine.

Doar pentru ca a existat o persoana care a declarat sus si tare ca toate femeile inebunesc cand vad capacul de la toaleta ridicat, nu inseamna ca toate sotiile din lume isi bat sotii cu mopul cand ei uita nenorocitul de colac sus.

Doar pentru ca o persoana ti-a zis candva ca procedezi gresit, nu inseamna ca a avut dreptate.

Cine e in masura sa iti explice “cum se face?” Tu ai modalitatea ta proprie de a te exprima. Tu ai stilul tau unic si irepetabil de a gasi solutii noi la probleme vechi.

Te vei ascunde pentru ca ti se spune ca esti incapabil? Sau vei demonstra de ce esti in stare?

Vei ramane si in sambata aceasta in casa, pentru ca nu ai destui bani ca sa te poti distra? Sau iti vei aminti de prietenii tai si te vei duce sa te simti bine langa ei, chiar fara sa cheltuiesti milioane intr-o noapte?

Vei sta in casa pentru ca un tampit ti-a spus ca esti grasa, si acum te vezi urata? Sau te vei ingriji de corpul tau, perfectionand si indulcindu-ti fizicul cu un interior luminos si cald?

Astea sunt deciziile tale. In viata nu vei intalni doar oameni binevoitori. Nu vei fi primit cu bratele deschise, cu flori si cu bomboane peste tot.
Dar indiferent de fus orar, anotimp sau loc, te ai pe tine. Fa pace cu tine, ca sa poti gasi pacea in ceilalti. Te-ai dezechilibrat cumva? Nu-i nimic, nu-i nimic.
Linsiteste-te, inspira adanc si da-ti voie sa te opresti cand simti ca nu mai faci fata. Adu-ti aminte cine ai fost, ce ai vazut si ce ai invatat, uita-te unde esti acum si priveste apoi inainte.
Care e destinatia ta? A, da. Uite, cand te-ai potolit putin, ceata s-a destramat. Ai vazut din nou pe harta ta destinatia. Poate vei incurca ruta, poate te vei invarti in cerc intr-un oras prea mare, poate uneori vei intarzia pe drum. Se intampla. Oricum, daca vei vrea si cand vei vrea, te vei sui din nou la volan, muncind zi si noapte pentru destinatia ta: cariera ta, casnicia ta fericita, familia pe care o vei intemeia, prietenii tai.

Sa ai un drum bun spre tine insuti! Sa ai un drum bun spre ceea ce iti doresti! Ne vedem... poate vom calatori impreuna :)

P.S. Aaaa… si referitor la individul din povestea de mai sus. El apartine de categoria “te voi lovi unde te doare, te voi atinge unde stiu ca pot, te voi imblanzi eu pe tine ca sa faci exact ce vreau eu”.
Ha, ha. Pariu ca nu?