Cum mi-am găsit cel mai bun prieten

        Era dimineaţă. Deschisesm ochii fericită că e sȃmbătă, putusem să dorm pe săturate şi mă simţeam grozav.

     M-am ridicat din patul cald şi am deschis geamurile larg, ca aerul răcoros şi curat de noiembrie să poată intra ȋn casă nestingherit. M-am apucat de curăţenie. Ȋn fundal se auzea Roxette, iar eu trebăluiam mulţumită. Locuiam singură pe atunci, eram mulţumită de viaţa mea, dar, pe undeva, simţeam că ceva lipseşte.

      Habar n-aveam că sunt la cȃteva ore distanţă de a-mi găsi cel mai bun şi devotat prieten.

     Plănuiam să fac de mȃncare, cȃnd am constatat ca ȋmi lipsesc cȃteva ingrediente, aşa că peste treningul gri de casă am ȋmbrăcat ȋn viteză o geacă, să dau o fugă la alimentara din colţ.

      Ieşind din scară, mi-am tras şi gluga pe cap, frigul de noiembrie ȋmi ȋngheţa urechile. Mergeam cu mȃinile ȋnfundate ȋn buzunare şi făceam slalom printre bălţi, cȃnd, dintr-o dată am auzit ȋn spatele meu o frȃnă puternică şi o pocnitură, urmate de nişte schelălăituri cumplite. Din instinct m-am ȋntors. Genunchii mi s-au inmuiat.

      Ȋn mijlocul şoselei, ȋn urma maşinii care ȋl lovise, dar care deja plecase, rămăsese un cȃine.  Am simţit brusc nevoia sa vomit. Nu de scȃrbă, nu.  “Nu, nu pot să văd un căţel care moare… nu pot, nu vreau, refuz” – gȃndea creierul meu, ȋn timp ce picioarele nu ascultau de el, ci fugeau disperate ȋnspre locul accidentului.

      Căţeluşa ȋntinsă pe asfalt respira ȋncă, dar ȋşi ţinea ochişorii ȋnchişi. Nu mai schelălăia, icnea din cȃnd ȋn cȃnd, iar dintr-o nară i se prelingea un firişor de sȃnge. Am ridicat-o din şosea şi am fugit ȋnspre un taxi. 

      Nici nu am băgat de seama fractura deschisă la una dintre lăbuţele din spate. Am sărit ȋn taxi, dar şoferul văzȃnd cȃinele care sȃngera m-a dat jos. N-aveam timp de ceartă, am coborȃt şi, ca să evit să fiu dată jos şi din următorul taxi, mi-am dat jos geaca şi am ȋnvelit căţeluşa in ea. Speram să nu se vadă că e lovită, să nu fim refuzate din nou. Abia atunci am observat petele mari de sȃnge pe care le aveam pe pantalonii de trening. Mi-era teama că nu ne va primi nimeni aşa, dar, din fericire, următorul taximetrist ne-a luat fără ȋntrebări şi comentarii, ba chiar s-a şi grăbit ȋnspre primul cabinet veterinar, aşa cum ȋl rugasem, mai mult ţipȃnd, de sperietură şi de groază să nu ȋmi moară cȃinele ȋn braţe.

     Căţeluşa stătea ȋn continuare cu ochii ȋnchişi, respirȃnd abia, abia. M-am uitat la feţişoara ei. Semăna cu o vulpiţă. “Hai, Vulpi, hai… ȋncă puţin, rezistă, să nu mori acum, te rog. Dacă te faci bine promit, n-o să mai fi un căţel de pe stradă. Te iau acasă la mine şi-o să te iubesc, o să vezi ce bine e, te rog, te rog, te rog să nu mori”.

      Inima mi-o simţeam bucăţi, stomacul era un nod dureros, mȃinile ȋmi tremurau ȋn timp ce  o mȃngȃiam ȋntre urechiuşe. Ȋmi doream din suflet  să deschidă ochii, să-mi dea o fărȃmă de speranţă. Voiam de asemenea să mă vadă, să stie că nu e singură, să ma uit ȋn ochii ei pȃnă ȋn suflet, să priceapă că nu mai e singură pe lume.

     Am ajuns la vet şi am intrat ca o furtună, ţinȃnd “vulpiţa” ȋncă ȋnfăşurată in geacă. Veterinarul a consultat-o. Ȋnainte să apuce să spună ceva, ştiam deja că s-a terminat. I-am citit asta ȋn privire. Mi-am pus capul ȋn mȃini şi mi-am dorit să pot plȃnge, simţeam ca trebuie să plȃng, să dau afară din mine o parte din durerea care mi se infipsese ȋn mine, ca un ghimpe negru şi mare.

     Apoi, am auzit vestea şi din gura doctorului. Am primit confirmarea verbală a ceea ce mintea mea ȋnţelesese şi a ceea ce ochii mei văzuseră ȋn timp ce Vulpi era consultată. Nu mai exista nicio speranţă. Iar pe mine, ȋn mod ciudat, continua să mă doară cumplit faptul că nu-i văzusem ochişorii, că nu ştiam dacă mica de ea a ȋnţeles că, măcar odată in viaţă, cineva e acolo şi o iubeşte.

     Veterinarul a ieşit cȃteva momente, iar eu m-am apropiat de măsuţa pe care căţeluşa stătea ȋntinsă, suflȃnd ȋncă abia perceptibil. Aveam cȃteva minute ȋncă de petrecut ȋmpreună, pȃnă veterinarul prepara soluţia care urma să o elibereze de chinuri mai repede.

      Am ȋnceput din nou să o mȃngȃi şi m-am apucat să-i vorbesc. I-am spus că ne cunoaştem doar de cinci minute, dar că acum e a mea. I-am spus că-mi pare rău că ne-am cunoscut atȃt de tȃrziu, pentru că e un căţel grozav.

      Și-n timp ce ȋi vorbeam aşa, din ochi au ȋnceput să-mi curgă lacrimi. Erau grele ca nişte picături de plumb, grele ca sufletul meu.  Acela a fost momentul de disperare maximă, ştiam că nu mai pot face nimic, nimic, că-n faţa morţii sunt neputincioasă cu adevărat. Și chiar ȋn clipa de disperare maximă, Vulpi a deschis ochişorii. A fost prima şi ultima oară cȃnd i-am văzut: mici, ca nişte mărgele negre şi spre bucuria mea, liniştitiţi. A ȋnţeles ce i se ȋntȃmplă şi nu-i era teama: ȋnţelesese că-s acolo. A dat uşor din codiţa, de cȃteva ori, iar cȃnd mi-am apropiat faţa să o pup pe creştet, pentru că auzeam paşi pe hol apropiindu-se, mi-a lins lacrimile şi a ȋnchis ochişorii, curajoasă, ȋnţelegătoare, resemnată.

      Am mȃngȃiat-o si i-am vorbit pȃnă s-a dus. Cumva, eram  şi eu mai liniştită, pentru că deşi Vulpi se stinsese uşor, ca o steluţă a care ȋncetează să lumineze, n-am avut ȋn faţa mea un cȃine disperat, speriat. A fost un cȃine deosebit de inteligent, care s-a bucurat de compania umană chiar şi-n ultima clipă. Un suflet ales, dornic să ofere şi să primească afecţiune, cu acea loialitate şi devotare faţă de oameni pe care numai căţeii o pot avea.

      Cu ochii ȋnroşiţi, m-am ridicat de pe scaun şi am ȋntins mȃna către portofel, să plătesc doctorului suma datorată. Ȋnainte să apuc să intreb cȃt costă, s-a uitat la mine şi m-a ȋntrebat:

      -Era a nimănui, adevărat?

      -Da, am răspuns. A trăit a nimănui, dar a murit a mea. Nu e nicio problemă, am să plătesc totul şi…

      -Nu despre asta e vorba, mi-a retezat-o veterinarul. Avea pui.

      Vestea a picat ca un trăznet. Mi-au bubuit creierii. Undeva afară, ȋn frigul de noiembire, nişte căţei au rămas orfani.

      Am plătit ȋn grabă şi am fugit pe străzi ca o apucată (nu mai aveam cu ce să plătesc taxi) pȃnă ȋn zona ȋn care maşina o lovise pe Vulpi.

      Am căutat prin boscheţii şi ierburile din jur. Stăteam cu urechile ciulite să aud dacă pe undeva prin jur, puiuţii scȃncesc. Și, după vreo 10 minute, am auzit un plȃnset uşor, de căţel. Doi metri mai ȋncolo, am găsit şi cuibul ȋn care se afla un singur pui. O miniatură a lui Vulpi. Un roşcat grăsan, pentru că mama lui avusese grijă să nu ȋi fie foame. L-am luat ȋn braţe, ȋl ţineam adăpostit ȋn bluza de trening, ȋn timp ce cu cealaltă mȃnă ţineam geaca năclăită de sȃnge. Iar puiuţul a ȋnceput să-mi linga faţa, aşa cum făcuse şi mama lui, nu cu mult timp ȋn urmă

      -Haide, cătel, i-am spus. De azi, eu sunt mămica ta. Să mergem acasă.

      Aşa am cunoscut-o pe Tessy, acum patru ani.

     Ȋntre timp m-am căsătorit şi acum am şi un copil, un bebe de 11 luni, pe care Tessy ȋl păzeşte cu sfinţenie. Și, ca să se asigure că lui bebe nu-i e frig, Tessy, cȃnd n-o vede nimeni, se strecoară ȋn pătuţul copilului şi se culcă cu capul pe picioruşele lui. Uneori ȋi fură şi şosetuţele din picioare. Alteori, biscuiţii din mȃnuţe, dar se pare ca aşa ȋmpart ei mȃncarea, pentru că spre disperarea mea, acum 2 zile, ȋntr-o secundă de neatenţie n-am observat că bebe al meu s-a tȃrȃt ȋn patru labe pȃnă la castronul lui Tessy, umplut cu mancare umedă din conservă, şi după ce şi-a băgat bine mȃnuţele grase ȋn castron, a ȋnceput să o ȋntindă, ca un mic Picasso care pictează, nu pe şevalet, ci pe dulapuri, nu cu culori, ci cu mȃncare de cȃine. Tessy era ȋn extaz, şi lingea cu abnegaţie dȃrele delicioase lăsate de mȃnuţele dolofane.

      Mult s-a schimbat Tessy de cȃnd a venit bebe. 

      Acum, dacă prinde uşa deschisă la baie nu mai face bucăţi-bucătele hȃrtia igienică aşa, pur şi simplu. Nuuu, acum fuge cu ea ȋn dinţi pȃnă unde-l găseşte pe cel mic, şi abia acolo ȋncepe să o dezmembreze ca o zăpăcită. E foarte isteaţă, tace mȃlc cȃnd face prostii, dar din nefericire pentru ea, bebe mic e ȋncă bleg şi ȋncepe să chiuie isteric de fericire, aşa ȋncȃt ȋi dă de gol de fiecare dată cȃnd fac cȃte o nefăcută.  

      A trebuit să-i mut coşuleţul lui Tessy lȃngă uşa de la camera copilului, pentru că de cȃnd sunt ce mai buni prieteni, căţeluşa refuză să doarmă ȋn altă parte. Vrea să fie sigură că atunci cȃnd copilaşul se va trezi, ea va fi acolo prima să-i ureze “buna-dimineaţa” ȋn felul ei de căţel, sărind ȋn pătuţ şi tropăindu-mi copilul care e mereu bucuros s-o vadă. Ȋn casa noastră nu există nicio dimineaţa tristă sau mohorȃtă, fiecare zi debutează cu giumbuşlucurile lui Tessy, urmate de hohote de rȃs de copil.

     Uneori mă gȃndesc că dacă Vulpi nu ar fi murit, Tessy sigur-sigur nu ajungea căţeluşa noastră. Și la gȃndul că minunea asta cu coadă n-ar fi aici, mi se ridică părul pe cap, şi-o strang tare-tare ȋn braţe:

     -Auzi tu, Tessy, ȋi zic in timp ce-i smotocesc blana şi-o pup pe creştet, n-ai idee ce bine-mi pare să fii prietena mea!

     Iar ea pricepe.  Și ca să ȋmi arate că nu mai pleacă, se cuibăreşte ȋn braţele mele şi mă priveşte fericită, cu aceeaşi privire recunoscătoare pe care am văzut-o odată la un căţel ca o vulpiţă, pe care l-am iubit şi care m-a iubit - puţin prea tȃrziu, dar pentru totdeauna.

Notă: Textul de mai sus este ficţiune, inspirat ȋnsă din experienţele multor persoane minunate, care se luptă  pentru drepturile animalelor din stradă, ȋncercȃnd să combată problema cȃinilor maidanezi prin mijloace umane si civilizate (adopţie, sterilizare, prevenirea abandonului etc.).

Ante-primavara

Deşi aştept primăvara să coboare din tren, după ce a călătorit un an ȋntreg, uitȃndu-mă la vagonul ȋn care soseşte, neoprit ȋncă din mers, ȋn timp ce ea ȋmi aruncă cȃţiva ghiocei şi cȃteva raze de soare să mă asigure de venirea ei, nu simt ȋn mine şuvoaie de viată. Parcă aş vrea să intȃrzie, să mai stau puţin pe peron.

Mă simt obosită ca o seară de vară mai degrabă. Nu vreau decȃt să inchid ochii şi să dorm. Vreau să am parte de linişte. Să nu mai ştiu, să nu mai aud măcar pentru cȃteva clipe nimic – nimic ȋn afară de bătaile celor două inimi (tic,tic… tic,tic…tic,tic – vezi cum bat la unison?)..

Vreau să las noaptea să imi curgă prin vene. Să-mi lipesc capul de umărul tău şi să nu mai număr ore, să nu mai număr termene limită, să nu mai număr semnături şi foi şi acte şi cerinţe. Să las universul puţin să se mişte de unul singur, pe lȃngă mine. Eu vreau să ma opresc o idee. Am ameţit.

Și pe urmă, mi-oi umple din nou plămȃnii cu aer tare, ca să am putere să mai mişc lucrurile ȋnainte. Ȋnainte, ȋnainte, e singurul sens, ştiu. Acum ȋnsă nu mă mai pot opinti.

Poate am doar nevoie să mă odihnesc ȋnainte să ȋnceapă să se nască tot verdele, toată viaţa, toată mişunarea şi mişcarea.

Ca să primeşti primăvara cum se cuvinte trebuie să fii odihnit, ştii? Să fii scuturat de zăpezile şi noroaiele iernii, să nu-ţi atȃrne de gleznă să-ţi ingreuneze paşii.

Lăsaţi-mă să dorm. Cȃteva zile. Ca mai apoi sa curg cu apele dezgheţate de primăvara. Să desţelenesc pămȃnt şi să rup poduri de gheaţă. Am să mă ȋntorc ȋn curȃnd, după ce genele mele de sus nu le vor mai căuta cu atȃta ardoare pe cele de jos, să se unească.

Despre Craciunul de demult, despre Craciunul de azi

Eram două surori ȋn casă, drăguţe şi cuminţi. Ca să fiu corectă pȃnă la capăt, sora mea era cuminte de felul ei… iar eu doar aşa, pe deasupra, ȋnainte de Crăciun, să nu mă rateze Moşul.

Dimineaţa de Ajun ȋncepea brusc.. cu ochii mari si licărind de neastȃmpăr. Una dintre puţinele dimineţi din an ȋn care mă ridicam din pat fără să mai lenevesc cȃteva ore la desene.

Petreceam toată ziua ȋnvȃrtindu-ne pe lȃnga mama ȋn bucătărie, lingȃnd oalele ȋn care făcea creme pentru prăjituri.

Cȃnd eram mici de tot, seara de obicei venea bunicul să ne ţină de vorbă.. ȋn timp ce pe mut şi pe ȋntuneric mama cu tata ȋmpodobeau bradul (nouă Moşul ne aducea bradul). Și ȋn fiecare an, reuşeau cumva, ȋn sărăcia lor, să pună ceva grozav sub brad.

Îmi aduc aminte atȃt de bine de mine şi de sora mea, spunȃnd rugăciuni de copil pe jos ȋn genunchi, ȋn faţa bradului. Pentru noi Crăciunul nu ȋnsemna numai un Moş care aduce cadouri… noi am sărbătorit dintotdeauna pe Cineva care a iubit atȃt de mult oamenii, ȋncȃt S-a făcut om şi a coborȃt printre noi, ȋn suferinţe.

Apoi, cȃnd am aflat ca Moş Crăciun există, dar sub o altă formă, ȋn fiecare din noi, dimineţile de Ajun ȋnsemnau agitaţie pe un fond muzical. Mama gătea , tata aşeza bradul ȋn suport şi ȋmpodobea trandafirii din curte cu luminiţe, iar noi două ȋmpodobeam bradul fredonȃnd colindele lui Hruşcă.

Ne ciondăneam probabil toţi cu toţi de zeci de ori ȋn ziua aia, sub imperiul agitaţiei. Eram patru minţi şi patru idei despre cum ar trebui să decorăm.

Dar oricȃt de turbulenţi eram ziua, ȋn seara de Ajun ne aşezam cu toţii fericiţi la masă şi ne strecuram cadourile sub brad unii celorlalţi.

Era lumină şi cald şi mirosea a brad şi prăjituri. Și nu credeam că va veni atȃt de curȃnd ziua cȃnd nu va mai fi la fel.

Astăzi, sora mea face pe Moşul la 1000 de km distanţă, pentru fetiţa ei. Iar eu voi ȋmpodobi primul brad din viaţa mea, altundeva decȃt acasă la părinti.

Ȋi am ȋnsă astăzi in suflet pe toţi cei pe care ȋi iubesc şi sunt, chiar dacă nu şi fizic, lȃngă ei, şi sunt convinsă că ei ştiu asta.

Mă simt fericită.. si adultă. Și mă gȃndesc la ghinduţa de fetiţa care a luat locul meu şi al surorii mele ȋn faţa bradului, crezȃnd cu tot sufletul ȋn minuni. Și la puiuţul mic atȃt de nou pe lume ȋncȃt nu poate realiza ce bucurie e pentru noi toţi.

Nu aştepta lumina acestei seri de undeva din exteriorul tău, las-o să curgă DIN tine. Reflectează puţin la binele din viaţa ta. Primeşte Crăciunul cu sufletul curat şi plin. Pruncul Iisus se naşte pentru noi. E sărbătoarea speranţei.

Să ne ȋncărcăm cu energie pozitivă cȃt să ne ajungă pȃnă la Crăciunul viitor. Să fiţi sănătoşi şi buni ȋncă 356 de zile!

Afremov. Caruso.

E ciudat daca ma gandesc cum, pentru fiecare clipa importanta a vietii mele, pentru fiecare clipa in care destinul meu a luat o noua turnura, am cate o melodie.

Imi pot rezuma viata pornind de la simturi.

Asa incat, vazand in dimineata aceasta pictura lui Afremov, m-am gandit la "Caruso", si am deschis involuntar o panta pe care toate celelalte senzatii au inceput sa curga invalmasindu-se ametitor.

Mi-am pus capul in palme si-am zambit amar.

"Sa ma ierti", striga mintea mea. Desi sufletul stie ca unde nici macar nu a fost timp sa incepi sa iubesti, nu exista loc de erori.

Si-apoi, cui as fi putut sa-i cer iertare? Cu siguranta mie. Ca n-am avut curaj. Ca n-am putut. Ca m-am temut sa risc din nou, dupa ce abia mi-am gasit puterea de a ma ridica in picioare.


Probabil ca pana si cel mai potrivit om devine extrem de nepotrivit, atunci cand soseste in viata ta la momentul inoportun.

Priveste bine pictura, ai sa intelegi ce nu se poate spune. Asculta atent melodia. Ai sa vezi ca unele povesti sunt date astfel incat nimeni sa nu le poata scrie finalul vreodata.

"...Un uomo abbraccia una ragazza dopo che aveva pianto
Poi si schiarisce la voce e ricomincia il canto

Te voglio bene assai
Ma tanto ma tanto bene, sai
E' una catena ormai
Che scioglie il sangue dint'e vene, sai"

Casa noua.

Ma mut la casa noua. Daca e sa fim chitibusari, de fapt chirie noua. Dar dat fiind faptul ca de la 18 ani de cand am plecat de la ai mei stau tot prin camine si chirii, pot zice ca singurele locuri pe care le-am numit marinimoasa "acasa" au fost camere si apartamente care nu imi apartin.


Diferit fata de toate datile trecute in care imi modificam domiciliul e faptul ca ma mut singura-singurica, fara sa am pe cineva care sa ma ajute sa-mi car lucrurile. Am refuzat orice astfel de oferta de ajutor, motivele diferind de la persoana la persoana refuzata.


Asadar, tot ce am e adunat in genti/trolere/saci.


Cine a trecut prin mutari de genul asta stie ca in astfel de momente e nevoie de litri intregi de solutii de curatat si dezinfectat.


Trebuie deci sa ma duc la un hypermarket sa cumpar cele necesare. Zis si facut. Ma iau pe caldura naibii si ajung la Kaufland. Imi dau seama in momentul in care imi umplu cosul cu sticle mari si cutii grele de detergent ca nu imi va fi usor sa la duc acasa. Dar sa ma ingrijorez de cate un lucru odata. Deocamdata imi bat capul cu cat costa toate.


Ajung insa si la momentul cand, dupa ce am platit, imi pun toate intr-o plasa imensa de panza si incerc sa le ridic. Tot ce am cumparat cantareste cat mine. Iau o gura mare de aer, si here we go, Andreea.


Ridic, ma dezechilibrez, ma echilibrez la loc, pun imensitatea pe umar si o iau incet spre ceea ce va fi, in cateva ore, fosta locuinta.


Soarele arde. Arde, mama lui! Plasa imi rupe umarul, la propriu.


E OK, ma gandesc. Putea fi si mai rau, nu?


Ma deplasez, in reluare - dar ma deplasez si fiecare pas e inca o victorie. Hai ca pot, ce naiba. Pot orice.


Dupa o buna bucata de drum, aud pe cineva ca ma striga pe nume.


Da, Doamne, sa fie alta Andree!!


Nu, nu e alta. Pe mine ma striga.


Ca de obicei, in cele mai penibile momente ale vietii mele, nu pot trece neobservata ca un ninja. Daca as fi fost aranjata si frumoasa si impecabila, nu m-ar fi vazut nici naiba. E karma mea, cred ca intr-o viata anterioara am facut ceva foarte gresit care mi se intoarce sub aceasta forma.


Nu ma uit in spate, dar ma ajunge din urma. E un cosmar. Una dintre cele mai stresante cunostinte. Cred ca ne-am vazut de trei ori in viata, dar mie una mi-a ajuns pentru posteritate.


Se pare ca lui nu, dupa cum se agita. Nu vreau sa fiu rea, dar nu pot sa nu remarc ca se poarta ca un cimpanzeu hiperactiv care a baut pe deasupra o cantitate considerabila de nes cu cola.


-Ce faaaci, Andreea? Ce caaari acolo de esti atat de daramata?


Eu daramata? Ha! Nuu!


-Pai, incep eu neinspirat, veneam de la magazin. De fapt, ma cam grabesc, asa ca..


N-apuc sa termin fraza.


-Am parcat acolo, zice, aratand cu degetul peste drum. Hai ca te duc eu.


Oaaai, nuuu!


-Multumesc, zic, dar nu stau departe, mint cu atata nerusinare incat imi vine sa-mi pun degetul pe nas in caz ca ma transform in Pinochio.


-Nu conteaza, zice, si ma apuca de brat.


Pana acum am avut rabdare, incercand sa apreciez gestul, desi eu nu cred neaparat in gesturi de bonomie dezinteresate din partea barbatilor. Nu fac ei nimic pentru tine asa... era sa zic de ochi frumosi, desi tocmai de ochi frumosi iti fac. Sau de alte parti ale corpului frumoase. Faptul ca ma apuca de brat de parca ne-am cunoaste de multa vreme insa ma irita instantaneu.


Raman pe loc, cu un umarul strivit in continuare sub greutatea plasei, si cu celalalt brat ridicat penibil in incercarea de a fi trasa inspre masina.


-Nu vin, multumesc, rostesc apasat fiecare cuvant, mai ales pe cel care incepe cu "n" si se termina cu "u".


Se uita socat la mine de parca tocmai i-as fi dezvaluit niste secrete NATO.


-Haideee, zice, si, culmea tupeului, cracaneaza marginea plasei care imi distruge umarul.


Nu pot sa cred. Individul asta se uita in plasa mea de cumparaturi.


-Ce Doamne iarta-ma faci?! balbai consternata.


-Cari detergent! Si Lenor! Si dezinfectant, si solutie de parchet, si solutie de curatat... spune, de parca face inventarul.


-Stiu exact ce car si...


-Doamne, spune bulbucat cand vede ca de pe umarul meu inrosit efectiv sa ia pielea, sub greutate si datorita frecarii. Iti belesti mana!


Zau?! de parca eu nu as fi observat si nu as fi simtit ca usutura ca toti dracii.


-Nu am nimic. Iti multumesc pentru intentie dar daca nu pierdeam acum atat timp stand cu chestia asta pe umar in timp ce ma bate soarele in cap, eram deja mai aproape de casa.


-Pai ai zis ca stai aproape.


-Mnda, pai hmm, imi dreg vocea.. stau.


-Minti!


Ok, mint, dar ce naiba?! Chiar e agasant, nu vede ca nu vreau ajutorul lui. Pe bune, ce naiba, crede ca ma las greu?


-Pierdem timpul, spun cu ultimele rezerve de rabdare. Eu ma duc frumos pe jos si tu te intorci de unde ai venit.


-De ce nu ai luat un taxi?


Ma streseaza.


-Am motivele mele. Multumesc si ceau.


Fac stanga imprejur si plec. Asta e, sunt nesimtita.


-Macar tramvaiul, striga dupa mine.


Sunt cu spatele, asa ca nu vede ca-mi dau ochii peste cap.


-Ceau, mai salut odata cum spun regulile de bun simt ca trebuie incheiata o discutie.


-Ai numarul meu de telefon? tipa. Stai sa ti-l dau, daca ai vreodata nevoie.


-Timisoara e mult mai mica decat as vrea, ma aud raspunzand. Sigur ne revedem si fara. Ceau.


-Pai ceau, mai zice.


De obicei apreciez gesturile frumoase, nu ma intelegeti gresit. Nu sunt chiar atat de imposibila mereu. Si nici auto-distructiva sa-mi placa sa car greutati prin soare de una singura. Dar nu e genul de om saritor si dragut, e genul ala de stalker groaznic. Iar daca il lasam sa ma ajute, venea vorba de schimb de numere de telefon si trebuia sa fac fata unei conversatii neplacute si tot tacamul, si e chiar ultimul lucru de care an chef sau energie.

Ajung intr-un final absolut apocaliptic pentru integritatea mea corporala la vechea locuinta, unde toate lucrurile mele sunt facute pachet.

Restul zilei mi-l petrec carand bagajele la noul apartament. Nu prea ma ajuta umarul zdrelit, dar e chiar in regula si asa.

La noua locatie, desi decenta ca frumusete, e mizerie. Mare. Femeia care a locuit inainte aici a fost pesemne o imputita.

Asa ca impreuna cu prietena si colega mea de apartament (da, tot aia cu care caram scari sa salvam pisica) frecam si spalam si dezinfectam in primul rand dormitoarele, caci noaptea se apropie si in nici un caz nu putem dormi dupa o astfel de zi in mizerie.

Ne strofocam sa tragem dulapuri, paturi - tot, sa putem scoate orice urma de jeg ascuns.

Soarele a apus de mult, sunt efectiv daramata de oboseala si ma dor toate cele, dar rezultatul e satisfacator.

Desi bucataria si baia nu au apucat sa fie smotruite, cele doua dormitoare in care ne vom petrece noaptea sunt aerisite, curatate si miros frumos. Mai e mult insa de lucru. Mai sunt multe de aranjat si cumparat.

Tot ce stiu e ca am nevoie de o baie urgenta si trebuie sa scap de hainele de pe mine. Nu stiu cum sa va explic cum arata. Nu e deajuns sa spun ca sunt murdare, v-ati inchipui poate ca e cate o pata pe ele, ici-colo. Dar nu, e praf in si pe ele, in fiecare fibra posibila. Arata de parca le-as fi tarat in Gange in anotimpul inundatiilor.

Le dau jos si ma spal. Ii urez noapte buna Darianei si ma duc in camera mea. Ma arunc in patul king size (de care sunt foarteee incantata) si ma uit in jur.

Schimbari radicale - done.

Mutat ca casa noua - done.De azi singurul plan e ca... nu imi mai fac planuri. Stiu ce imi doresc pe termen lung si asa mai departe, dar o sa iau lucrurile cum vin, pe rand. Cate o zi, odata.

Ma simt putin straina in camera noua, si putin singura, asa ca ma ridic, pun pe raft cateva carti, si vazandu-ma inconjurata de lucrusoarele mele ma simt imediat mai bine.

Ma arunc din nou lata, in pat. E asa de mare si de confortabil ca ma face sa zambesc, cu toata oboseala si cu tot sentimentul de straniu pe care il resimt.

Muschii imi vibreaza de la efortul depus si ma doare cumplit spatele.

Dar e bine. Unde mai pui ca am tot ce-mi trebuie ca sa fac sa fie totul extraordinar. Am 23 de ani si a naibii sa fiu daca intr-o zi nu o sa ma uit in urma si o sa rad.

"After all, tomorow is another day" imi suna in cap celebra replica din "Pe aripile vantului", in timp ce adorm si ma cufund intr-un somn binemeritat, adanc si fara vise.

Despre dragoste, din dragoste, cu dragoste.

Plangea, zguduita de sughituri. Din ochisorii albastri si limpezi se rostogoleau lacrimi la fel de curate ca si sufletelul ei de copilut.

Nici unul dintre tertipurile folosite alta data ca sa o calmez nu functionau. Nu mergea nici muzica preferata, nu voia nici sa ne uitam in carti, nici sa ne prostim in oglinda, nici “Povestea Porcului”, nici sa ne jucam cu papusile, nici sa ii cant... nimic, nimic, nimic. Nu ii puteam distrage atentia cu mizilicuri de aceasta data.

Dupa ce am incercat tot ce se putea, fara rezultate, am luat-o pur si simplu in brate. Ne-am asezat pe jos, pe covor, langa fereastra care ajunge pana la podea. O tineam strans, si o leganam usor, magaindu-i capusorul cu par blondut si moale.

Plansetul violent si zgomotos s-a transformat incet in suspine domo

ale. Iar eu continuam sa o mangai, sa o imbratisez, sa ii vorbesc domol, cu dragoste.

Afara plouase torential, iar in gradina pe care o vedeam tinand fetita in poale, cu capul lipit de pieptul meu, se vedeau inca urmele furtunii: ici-colo palcuri de bobite de grindina, pe frunze picaturi de apa rostogolindu-se, lenes.

Am ramas mult timp, asa, pe covor, desi afara se intuneca.

Ochisorii ei dragi au incetat sa lacrimeze, s-au transformat din nou in licurici. Insa nu erau ghidusi ca alta data, erau linistiti si buni. Ma asteptam, din clipa in care s-a linistit, sa se ridice sa fuga la joaca, asa cum face de obicei.

Dar nu, a ramas lipita de mine. Degetelele mici si grasune se jucau in parul meu. Ii auzeam bataile regulate ale inimioarei, si ii simteam fiecare respiratie. Era calda si mirosea frumos, a curat, a piele perfecta, dulce.

Mi-am adus aminte ca odata, in nemarginita mea ignoranta (crezand ca sunt rationala si echilibrata) – am spus ca totul are un sfarsit. Ca orice sentiment, oricat de frumos, la un moment dat se perimeaza si moare. Cat de mica, cat de banala si cat de

meschina am fost!

Nu, dragostea pentru un copil este pur si simplu diferita. Cine a simtit-o stie.

E singurul lucru care ma face sa ma simt capabila de orice –e o sursa inepuzabila de putere, de dorinta de a trai. Nici macar moartea nu m-ar putea ajunge din urma

pana nu as sti-o pe ea, pe mica de Emma, in siguranta. Nu ma tem de nimic, inima mea e puternica, statornica, hotarata, de neclintit in nemarginita iubire.

Ma trezesc dimineata coplesita de dorul de a nu fi vazut o noapte intreaga fetisoara minunata. Adorm multumindu-i vietii, si lui Dumnezeu, si destinului, (spuneti-le cum vreti) ca a adus micul omulet -marele miracol- in viata mea. Si ca al doilea e pe drum, in burtica mamei lui.

Si ca m-a facut femeie, ca intr-o zi, cea mai colosala din toata existenta mea, n-am niciun dubiu, o inimioara va incepe sa bata pe pamant, dupa noua luni de adapost in mine.

La acest gand, tot ceea ce e cinic in sufletul meu se tranforma in credinta. Tot ceea ce e frica se transforma in curaj. Tot ceea ce e renuntare se transforma in lupta. Tot ceea ce e egoism se transforma in daruire.
Si toate intrebarile dispar. Aceasta e dragostea care aduce doar certitudini.

Cercul

Trasase un cerc in jurul ei, in loc de fortareata. Inainte sa inchida totusi forma geometrica perfecta, alcatuita cu grija, avusese grija sa-l strecoare pe "el" repede inauntru.
Apoi, a avut grija de cercul care-i cuprindea. Numai pe el. Si pe ea. E sim

plu, nu?
A pazit pe urma granitele cercului cu strasnicie, gonind orice persoana care putea sa ii ameninte integritatea, si sa il necajeasca astfel pe el, singurul primit inauntru. Pe el, exceptia.

Foste legaturi, transformate in amicitii? Uitate, pus

e la colt. Ignorate pana la disipare. Nu se face, e urat.

Cunostiinte noi, din multitudinea de “ei” de pe lume? Nuuu, huoo... Minimul de bun simt, minimul de politeturi, maximul de raceala si maximul de atitudine respingatoare.

Prietenii vechi si simple cu diversi, a carui conduita putea parea dubioasa, datorita glumelor si vocabularului usor colorat? Nimic, la cosul de reciclare cu ele!
Iesiri in oras numai cu fete? Nuuu, acolo pot intra oameni in vorba, nu ne trebe!

Complimente? Din alta parte, dezgustatoare.
Zambete primite? Niciodata daruite.

Priviri? Mai bine i-ar fi plesnit retina.
Tot ce primea, fara raspuns.

Si mereu asa, pentru o vreme.

Acum, ca ramasese singura in cerc, se produsese o bresa pe unde celalalt iesise.
Prin bresa, oamenii incepusera sa-si faca loc, cu diverse pretext

e. Unii fara pretexte, numai cu texte. Unii, fara nimic, numai asa, de curiosi. Altii, dintr-o alta viata de demult, mai grijulii, stiind pe ce pamant sensibil calca.

Iar ea impinsese toata lumea afara. N-au decat sa ramana acolo.
Inauntru nici ea nu va intra, singura, asa, de capul ei zanatic.Afara nu va iesi, nici nu se pune problema.

Va sta numai in prag, de paza, pana ce urmele pasilor din interiorul cercului se vor fi vindecat.

Iar cercul va ramane cald, inauntru, va palpita incet si apasat. Pentru ca oricata lume ar face brese in el, cu voie sau fara, ea cercul nu-l va pata, nu-l va raci, nu-l va instraina si nu si-l va vinde.

La urma urmei, e tot ce conteaza.