Intre ape

Erau doi călători, doi oameni reali rătăciţi din voia lor într-o lume aproape ireală. El purta un rucsac în spate şi o hartă în mână. Ea, o geantă micuţă şi un suflet mirat, dilatat, volatilizat.

Le era foame, aşa că îşi cumpăraseră câte o felie mare de pizza şi se aşezaseră pe treptele unei clădiri. Aproape de ei, se auzea un cântec lin, izvorât parcă nu din talente omeneşti, ci din oraşul însuşi.

Oraşul! Veneţia! Veneţia!

Veneţia cântă. Işi cântă apele verzui-albăstrui, îşi cântă undele gondolelor, îşi cânta istoria care se revarsă din fiecare moleculă, perioadele de glorie, oamenii, porumbeii, bijuteriile, ungherele, operele de artă ascunse în magazine obscure.

Sunt melodii ce povestesc alte vremuri, sunt melodii despre Palatul Dogilor, despre Ponte Rialto, despre Ponte dei Sospiri, unde suspinele deţinuţilor care îl traversau, îndreptându-se spre moarte se pot auzi încă (şi nu-ţi vine să crezi că într-un asemenea loc se poate muri).

Dar mai presus de toate, Veneţia cântă despre sufletul ei. Tot ce există în ea, corpul ei fizic, de la prima până la ultima picătură de apă, de la prima până la ultima clădire, piatră, piaţă sau muzeu alcătuiesc o esenţă atât de puternică încât este posibil să te ameţească, să te compleşească, la fel ca un drog.

Ai grijă de sufletul tău, când ajungi aici. Un asemenea loc poate să ţi-l fure, să ţi-l cureţe sau să ţi-l pervertească, în funcţie de esenţa ta umană. Îţi poate trezi insticte întunecate sau îţi poate face lumina interioară mai strălucitoare, repet, asta depinde de schela pe care ţi-e construită inima, de fundaţiile tale, de tot ceea ce înseamnă bază în persoana ta.

În orice caz, niciun suflet de pe lume nu va rămâne impasibil, nu va rămâne la fel după întâlnirea cu acest loc care nu ar fi trebuit să existe, şi care totuşi în mod paradoxal vieţuieşte mai mult decât majoritatea covârşitoare a altor oraşe.

La aceste lucruri se gândea şi călătoarea de pe trepte, care continua să îşi savureze felia de pizza: la veşnicia unui oraş muritor, care nu va rezista timpului, dar care va rezista ca spirit. Chiar ras de pe suprafaţa pământului, un astfel de loc, vizitat de milioane şi milioane de oameni care s-au îndrăgostit de el, care au dormit aici, care s-au bucurat aici, care au cumpărat amintiri pe bani şi şi-au făurit amintiri cu ochii minţii, care s-au sărutat, care s-au minunat,

care au râs, care au apreciat, pozat, inspirat, respirat, umblat... nu poate muri cu totul.

Era înebunită de frumuseţea ultimelor zile: Sienna, Pisa, Florenţa, Bologna, întreaga regiune Toscana.... minunat, minunat, totul! Cum pot unii oameni călca în aceste locuri fără să se lase cuprinşi în vârtejul de simţiri?

Şi uitându-se apoi la el, se gândi să îi mulţumească, să îl facă să înţeleagă fericirea ei. Neavând însă vorbe destule, se mulţumi să îi zâmbească şi să îl strângă de mână.

Spera ca el să priceapă conversaţia tacită, şi să se bucure alături de ea de ultimele clipe ale unei vacanţe care o umpluse de emoţii şi o golise de cuvinte...

Scrisoare pentru Emma.

Motto : « Ochii ei se topeau intr-ai mei, dospind in mine, cu caldura lor blanda, o legatura inefabila. Si am simtit toata forta iubirii ei rascolindu-mi inima”

Cand ne-am cunoscut pentru prima data, aveai dimensiunile antebratului meu. Doar ca aveai o gura uriasa (la propriu si la figurat, nu stiu cum reuseai sa plangi exact ca o trompeta) si ai facut cumva, numai tu stii cum, sa imi intorci tot sistemul de valori peste cap. Te-ai asezat intr-o clipita pe locul intai, si reusesti sa iti pastrezi coronita de premianta si acum.

Habar nu aveai ca stateam pe marginea patului de spital si ma holbam la tine, fara sa clipesc, emotionata de abia ma mai tineam pe picioare. Mi-ai umplut lumea cu ochii tai albastri, cu talpicile roz, cu beveticile vesnic patate, cu primele gangureli, cu mirosul de crema de bebe, cu gingiile tale cu care incerci sa ma musti, cu biberoane, cu suzete, cu jucarii, cu tot ce ai adus odata cu aparitia ta.

I-am privit burtica mamei tale devenind din ce in ce mai mare si mai rotunda ca un pepene, si nu-mi vine sa cred ca de acolo a venit asa o minune.

Si stii ce nu-mi mai vine sa cred? Ca ieri te-am vazut punandu-ti piciorusele unul in fata celuilalt, intr-o simulare de mers, ca te-am vazut stand singura pe piciorusele alea ca niste gogosi, sprijinita de marginea patului.

Mi se pare incredibil ca ai invatat sa ma recunosti, ca te bucuri cand ma vezi, ca stii cine sunt, ca putem sa vorbim de o relatie intre noi doua, de o comunicare.

Si nu-mi amintesc cum era viata inainte sa apari tu. Cum era ca sora-mea sa nu aiba copii, cum era sa ma duc la ea acasa si sa nu caut cu ochii din prima secunda din care am intrat pe usa, o mogaldeata ciufulita in care viata scapara cu scantei multicolore – pe tine.

Reusesti sa ma uimesti in fiecare secunda, in fiecare minut. Pentru ca te iubesc asa cum nu stiam ca se poate iubi

Esti nepotica mea, Emma, esti copilul surorii mele.

Si mi-ar placea enorm sa te pot avea aproape in continuare, sa te pot vedea cum cresti.
Dar pentru ca, spre binele tau, acest lucru nu este posibil, am sa ma rog pentru tine asa cum nu m-am rugat niciodata, am sa ma rog chiar daca pentru mine am incetat sa o fac.

LA MULTI ANI, pui de om, implinesti un anisor. Sa cresti mare, sanatoasa si puternica. Fie ca primii pasi pe care tocmai ii faci sa fie cei mai dificili din toata viata ta, iar restul zilelor sa fie la fel de luminoase ca sufletelul tau mare, prins intre peretii unui corp atat de mic.

Cu toata dragostea,
Andreea.

Protest la adresa frigului.

5 motive pentru care astept(am) vremea buna:

• Dupa 3 zile de frig si ploaie, am racit. Daca ar fi timp frumos insa, as iesi sa-mi incalzesc nasul la soare (deocamdata cred ca sunt singura defecta care merge cu manusi pe strada)

• Caldura de primavara tarzie aduce simplitate si lejeritate. Si salivez dupa asa ceva.

• M-am saturat de haine groase. Tare!

• Cu cat e mai senin si mai insorit, cu atat se intuneca mai tarziu. Asta ma face sa petrec mai putin timp in casa, de unde rezulta ca sunt mai activa, de unde rezulta ca dorm mai bine, de unde rezulta ca si pe timpul zilei am muuult mai multa energie.

• E frig in casa, astia nu mai baga caldura, imi ingheata caloriferul. Si m-am saturat de stat tot sub patura.
  

Hai odata cu soarele ala!

Actual.

Cand am inceput sa scriu pe blog, nu m-am gandit nici macar o clipa ca as putea sa ajung sa scriu pe teme sociale sau politice. Pentru ca de atata dezgust cat simteam oricum deja cand ma uitam in jur, preferam sa intorc capul si sa ma concentrez doar asupra mea. Uite ca lucrurile au luat-o insa atat de tare pe aratura, inca nu mai pot sa ignor se intampla.

Si mi-am adus aminte de versurile lui Bob Dylan:

“How many years can a mountain exist,
before it is washed to the sea?
How many years can some people exist,
before they're allowed to be free?
And how many times can a man turn his head,
and pretend that he just doesn't see?”


(“Cati ani poate un munte in lume trai pana marea sa-l spele intr-o zi?
Si cati ani si oamenii pot vietui pana liber permis le-a fi?
De cate ori omul vede un rau si tace intorcand capul sau?”)

Drept pentru care mi-am adus aminte de asemenea ca asta e blogul meu si scriu ce vreau pe el. Si vreau sa dau glas unor intrebari pe care sunt convinsa ca multa lume si le pune.

Aceasta nu este inca o postare agresiva la adresa politicienilor, desi mi se ridica parul in cap cand ii aud vorbind cu atata nonsalanta despre dezastrul social la care asistam. Nu este contra-reclama, nu este reclama. Acesta nu este inca un manifest politic, nu este inca un text despre cat de jos am putut cadea, nu este inca o strigare plina de revolta, nu este o acuza la adresa celor care au adus oameni care nu se pot apara in prag de nebunie si muritori de foame… Nu am sa ma plang, nu am sa compatimesc, desi mi-e mila, desi mi-e sila.

As vrea doar sa stiu, cand am uitat sa ne stim drepturile? Cand am uitat sa ii sprijinim si pe cei din jurul nostru care poate nu au nevoie decat de un imblod spre a se ridica pe propriile picioare? Cand am uitat cine suntem si din ce opinci ne tragem? Cand am uitat ca valoarea nu ti-o da o poseta de 6000 de euro? Cand am ajuns atat de inculti si de prosti, atat de manelizati si decazuti?

Cand am invatat sa mangaiem cu o mana, si sa furam cu cealalta? Cand am invatat sa zambim in fata, si sa injuram, odata intorsi cu spatele? Cand am invatat sa scuipam pe ce ne este drag pentru un pumn de bani? Cand am acceptat sa lingem picioare si sa pupam funduri?

Cand naiba a ajuns ca majoritatea oamenilor din tara asta sa nu gandeasca cu capul lor, sa nu aiba pareri, sa nu aiba propriile opinii, sa fie o turma de oi proaste, pe care acum le sperie furtuna si nici macar nu stiu cum sa behaie?

Iar celor care inca au coloana vertebrala probabil ca le este mult prea greata efectiv de tot, o greata care le taie cheful de a se opune. Sau poate ca nu vor sa fie perturbati din calea lor, inchid ochii si isi vad de vietile lor, convinsi ca nu merita sa isi bage nasul in asa ceva, ca sa nu isi piarda energia in zadar.

Sunt totusi si voci care se aud de prin multime. Va sfatuiesc sa urmariti de exemplu blogul lui Victor, care s-a implicat activ intr-un proiect demarat pe Facebook intitulat “Sa schimbam Romania, acum”. O compilatie de linkuri pe tema puteti gasi pe blogul lui Ioan Usca.

Eu as vrea doar sa va ganditi putin la solidaritatea adevarata. La adevar si la dreptate, si la alte valori in care eu inca eu cred, care nu imi par desuete si de domeniul trecutului sau exagerate. La educatie, la dezvoltare. La darnicie, bunatate si sprijin, dar si la determinare, hotarare si chiar la agresivitatea pe care trebuie sa o aratam cand suntem calcati in picioare, noi si ce ne este noua drag.

Si inca o recomandare: urmariti cu atentie videoclipul urmator, e foarte sugestiv, ascultati si eventual incercati sa si intelegeti mesajul:

Vezi mai multe video din Muzica

De primavara ...

In dimineata aceea plouase. Norii nu se risipisera de tot, baltile nu se uscasera, dar totul indica inseninarea apropiata a vremii. Aerul era rece si miroasea a pamant umed amestecat cu o nuanta subtila de flori si verdeata. Era prea devreme sa fie multa lume pe afara, era prea tarziu pentru traficul de dimineata. Cum – necum, ma intersectasem cu ora perfecta. Ma nimerisem afara exact in cel mai frumos moment al zilei.

Desi mainile mele erau reci, imi venea sa imi suflec mansetele sacoului, ca sa simt racoarea ca de menta si la incheieturi.

Nimic nu putea sa-mi dea mai multa energie, nimic nu ma putea lasa mai toropita. Din cand in cand, o raza de soare imi nimerea printre gene, si imi incalzea pistruii. De pe fiecare planta in parte picurau stropi de ploaie amestecati cu stropi de roua. Daca ascultai atent, puteai sa auzi cum totul se face din verde – si mai verde.

Exact acel verde inconfundabil pe care nici o mana omeneasca nu il poate reproduce, pe care numai unii ochi il pot vedea si intelege in deplinatatea lui. E atat de verde anotimpul acesta al meu, exact ca o bucata colturoasa de jad lustruita de lumina….

Sa fii atent in fiecare dimineata cand iesi din scara blocului la bucuria sub forma de plante din jurul tau. E o fata a fericirii, profita de ea, zambeste-i, creeaza o relatie, fa un pact cu universul asta, nu vezi cat de mult te cuprinde, si cat de mult il cuprinzi si tu la randul tau? Si cat de individual va creati si va vedeti unul pe celalalt?

Pentru ca desi traim aceleasi anotimpuri, fiecare si le simte, pe de o parte, si le inventeaza pe ale lui, pe de alta parte asa cum isi doreste, asa cum poate, asa cum vrea, asa cum stie…

Sa va povestesc despre primavara mea?

Primavara mea e atat de cruda, ca mi-e frica sa o strig pe nume.. nu vreau sa se sperie si sa fuga, sau sa se transforme mult prea repede intr-o vara toropitoare si plicticoasa.

Ramai, te rog, ramai mult pe aici, nu pleca cu mugurii de tei, cu florile de mar ce acum plesnesc de frumusete si sanatate, nu pleca cu papadiile tale, cu diminetile tale superbe, cu randunelele ciripitoare, cu bucuria ta!

Ramai, sa fim amandoua verzi asa cum numai noi stim!

Si cand va fi totusi vremea sa ne amani povestea noastra de dragoste cu inca un an, fa cumva sa cuibaresti, asa cum faci in fiecare an, o bucata din prospetimea ta si in sufletul meu. O bucata destul de mica sa incapa, si destul de mare sa imi ajunga pana anul viitor, cand primele tale frezii si branduse imi vor vesti din nou vizita ta!

Despre inceput, despre sfarsit. Despre bucuria dintre cele doua.

Inceputul…

Radeau cu atata placere, incat tot universul din jurul lor parea transformat in clabuci colorati de sapun. Sufletele le erau incinse, si vapaile sufletelor sclipind ca un suvoi de aur topit se reflectau prin fiecare centimetru de piele.

Orele treceau, soarele isi continua drumul spre celalta emisfera, iar rasetele vesele se transformasera incet incet in zambete complice.

-Cea mai stupida fraza pe care ai spus-o vreodata?

-Lamaia mea e prea acra.

-Gustul care iti aminteste de ceva care te emotioneaza?

-Gustul de zahar ars.

-Un paradox de care te miri?

-Substantivul meu favorit este “sampanie”. Dar nu ii pot suporta gustul.

-Ce ti-a placut cel mai mult la ziua de azi?

-Momentul care urmeaza.

Si, in secunda urmatoare, isi lipi buzele de ale lui, fara sa inchida ochii, ca sa ii poata privi pe ai lui. Sclipirea acestora, tulburarea si nesfarsitul lor ii facura sufletul sa palpite ca inaintea unui spatiu infinit de muzica si particule de lumina.

-Te simt asa… calda si aproape. Esti frumoasa. Te vreau pentru mine.

*

Sfarsitul…

Isi rezemase fruntea de pieptul lui, inchizand strans ochii, asa cum stia ca o ajuta sa faca atunci cand o doare ceva. Peronul era gol, cu exceptia catorva pasageri care isi urcau grabiti bagajele in tren. Inca nu se luminase de zi, iar intunericul reusea , fara prea mare success totusi, sa le ascunda ochii tristi.

-Am sa te sun. In fiecare zi, in fiecare zi.

-Iar eu am sa te visez. In fiecare noapte, in fiecare noapte.

O luase de mana mica si ii mangaia dosul palmei incet si apasat cu degetul mare. Cu mana libera ii atingea ca intr-o joaca parul moale, alintandu-si obrazul de suvitele neastamparate care ii incadrau fata si care ii aruncau umbre jucause pe obraji si pe buze.

Trenul isi fluiera plecarea. Se stransera pentru ultima oara in brate, fara sa stie ca acela era sfarsitul. Imbratisarea fusese atat de invrajbita incat le taiase respiratia cateva secunde. O saruta sub ureche, soptindu-i tremurat o promisiune de iubire.

-Sa nu ma uiti!

Undeva la orizont, pe cerul care prevestea o noua zi, un fulger despica eternul in doua.

*

Cu ce cuvinte incepe o poveste de dragoste?

In ce vorbe isi anunta plecarea, trantind in plan real efemerul si trecatorul tuturor vietilor si experientelor acestei lumi muritoare?

Unde se duc toate promisiunile, toate trairile noastre cele mai ametitoare? Pana in ce loc din univers se propaga vibratiile iubirilor de care ne lovim?

Asa cum spunea cineva, doar pentru ca viata se sfarseste cu moarte, acest lucru nu demonstreaza ca scopul vietii este moartea. In mod similar, doar pentru ca sentimentele se sting, treptat sau nu, nu inseamna ca dragostea noastra este lipsita de sens.

Traim ani intregi din viata si ii pierdem fara rost, in nestire, temandu-ne de sfarsit. Uitam sa ne bucuram de ceea ce ni s-a dat, de ceea ce avem ocazia sa traim, refugiandu-ne in spatele unor temeri stupide. Nu spunem “te iubesc” atunci cand simtim, limitandu-ne de frica. Nu savuram clipele repezi ce ni s-au oferit, le taiem aripile si le ascundem intre filele vietii noastre, imbracandu-le in mediocritate.

Nu radem, nu ne bucuram, nu profitam de “a fi” atat de des pe cat ar trebui. Ne lasam sugrumati de rutina, uitand spectacolul existentei de langa noi. Ne trezim morocanosi, ne culcam ingrijorati. Nu iubim, de teama de a nu suferi. Nu ne aruncam cu capul inainte in dragoste, de frica de a fi ciobiti de parasire. Ne centram pe obiecte fara rost, uitand de suflete, de aventura, de visele de a cuceri imposibilul, de curajul de a ne modela viata asa cum ne dorim.

Si toate astea pentru ce? Pentru cine?

Inceputurile au obligatoriu cate un sfarsit. Nu stim ce urmeaza dupa ce murim. Dar stim ce se intampla pana atunci: traim!!! Mai mult nu avem nevoie sa cunoastem. Atat ne este suficient incat sa ne dorim sa profitam din plin de ocazie.

Eu vreau sa rad mai des!

Eu vreau sa iubesc, din nou si din nou, de cate ori este nevoie pentru a nu-mi pierde viata cu sufletul amortit!

Eu vreau sa cunosc oamenii cu care ma intersectez in aceasta dimensiune a existentei. Multi, cat mai multi, cu care sa rezonez puternic!

Eu vreau sa dau tot ceea ce sunt, sa ma intorc pe dos, sa fiu implicata in viata mea ca protagonista, pentru ca asta sunt, nu doar un actor ce sta pe banca de rezerva!

Surprinde-ma, Viata! Iti voi intoarce moneda! Iubeste-ma, asa cum te iubesc si eu! Gadila-ma, aprinde-ma, construieste-ma, fa ce vrei, eu ma voi bucura de ce mi-ai dat fara sa plang dupa ce nu am, fara sa disper stiind ca intr-o zi nu vei mai fi!

Si asa cum imi doresc sa traiesc o viata vesela, imi doresc sa pot trece si de cealalta baricada a ei fara sa-mi para rau ca nu am facut mai mult. Iar epitaful tuturor momentelor din viata mea sa sune clar si raspicat “Ea a trait. Voi mergeti spre cine se naste”.

Azi, oameni au murit. Astazi, oameni s-au nascut. E un ciclu perpetuu si de necuprins cu mintea, doar cu sufletul. Fa din tine un vis pe care sa il sculptezi in realitate, ACUM, intre "voi fi" si "am fost"!

Gaseste bucuria ascunsa in fiecare fractiune de viata!

www.selfdiscovery.ro

Aprinde lumina din tine!

Avem impresia ca ni s-a dat o singura sansa la viata. Teoretic, asta asa e – te nasti, cresti si mori. Cat se poate de firesc.

Am ajuns la concluzia ca in acest ciclu de dezvoltare traiesti insa mai multe vieti. Faci ce faci, o iei pe un drum, si la un moment dat, din necesitate sau din dorinta, trebuie sa pui punct si sa o iei de la capat.

Daca incerci sa iti reconstruiesti viata din necesitate, probabil ca la inceput vei percepe situatia ca pe una stresanta si dureroasa. Iti vei da probabil seama pe parcurs ca lucrurile nu stau chiar asa, si ca zicala “orice sut in fund e un pas inainte” e adevarata. Si vei gasi in tine resurse de a caror existenta nu stiai, si vei dobandi lucruri mai bune, care inainte poate nu iti erau accesibile, limitat fiind, cel mai adesea de unele persoane carora le-ai permis sa iti incuie aripile in dulap.

Daca te reinventezi pentru ca simti pur si simplu nevoia de o schimbare si te loveste dintr-o data dorinta de a face ceva mai mult cu viata ta, iti vei pune toata pasiunea in slujba visului de a-ti modela viata asa cum ti-o imaginezi in momentele de reverie.

Daca ai destula forta sa nu te asezi in fund si sa plangi sau sa te dai batut atunci cand toate in jurul tau par sa se destrame si sa se prabuseasca peste tine, vei intelege si conceptul de a trai mai multe vieti in una singura.

Lasa-ti universul sa se darame din temelii daca se clatina! E mult mai bine sa dispara tot ce e ruina in viata ta, ca sa poti construi totul de la inceput, pe o fundatie mai solida.

“Lumea a inceput cand m-am nascut eu si trebuie sa o cuceresc” (Badger Clark)

Pe pamantul acesta poate ti se pare ca sunt atat de multi oameni incat faptul ca tu traiesti nu este un mare noroc sau o mare fericire.

Viata este insa ca un billet la loterie. Sansa de a te naste este muuult mai mica decat sansa de a castiga la 6 din 49 sau la orice alt joc de noroc.

Si uite asa, din miliarde de ovule si spermatozoizi pe care il are fiecare om, dintre miliardele de oameni care puteau face un copil impreuna, s-au nimerit exact aceia doi care te-au format pe tine. Ai primit asadar un invelis pentru sufletul tau, un corp care iti gazduieste samanta de fiinta vie.

Un corp irepetabil, un destin ca nici unul altul.

De aceea ai ceea ce se cheama aproape datorie de a face ceva cu acest cadou pe care hazardul ti l-a trantit in brate.

Tu esti pentru tine inceputul si sfarsitul. Si nu, asta nu e egoism.

Pentru ca pentru a oferi fericire celor din jur, trebuie in primul rand sa te dezvolti tu suficient de mult, altfel vei crea legaturi si relatii nesanatoase.

Cerintele pe care le are viata de la tine sunt multe, si trebuie sa le indeplinesti, sau sa te scalzi in tristeste, frustrare si deceptie. Ai nevoie uneori sa mori ca sa incepi sa traiesti din nou. Sa pleci pentru a te intoarce la tine. Sa te arunci de la inaltime ca sa inveti sa zbori.

Nu te teme sa fii mai mult. Nu te teme sa sacrifici superficialul pentru profund. Infrunta-te acum!

Da-ti drumul la vise! Alatura-te noua in lupta contra ignorantei si a delasarii! Aprinde lumina din tine: www.selfdiscovery.ro