Iarna (la ski) pe uliţă.

Ce face un om normal sâmbătă dimineaţa la ora 7? Doarme, zic, după o săptămână dificilă. Asta dacă nu a promis că merge la ski.

Sună ceasul şi pe moment mă panichez că trebuie să mă duc la muncă şi nu am pregătit nimic. Dar nuuu…. e doar ziua cu skiul de rigoare. Mă spăl pe dinţi înciudată, sperând să descopăr motivul pentru care unii oameni sunt dispuşi să-şi sacrifice dimineţile de weekend, ca să-şi petreacă ziua în frig, cu nişte chestii subţiri legate de picioare, care alunecă de te ia naiba prin/peste zăpadă.

Mă spăl aşadar nervoasă, mă imbrac nervoasă, cobor nervoasă casa scărilor, mă urc nervoasă în maşină şi observ cu stupoare că în afară de mine, toată lumea e veselă şi nerăbdătoare. Ăsta e momentul în care îmi dau seama că problema e la mine, aşa că evit să deschid prea mult gura, în afară de scopul de a fredona melodiile care se aud în radio, ca să nu-mi dau de gol proasta dispoziţie. Nu vreau sa fiu un party-pooper.

Mă simt ridicol în costumul de ski, nu e ultimul răcnet având în vedere că nu am mai urcat iarna pe munte de ani de zile. De fapt, nu e niciun răcnet, e doar oribil şi maro. Geaca datează din perioada în care toate hainele mele erau roz şi are o glugă cu puf care cade. Până şi piesa de rezistenţă a vestimentaţiei mele are o hibă: căciula mea frumoasă, călduroasă şi pufoasă a rămas fără un moţ.

Se anunţă a fi o zi geroasă, dar perfect senină. Ȋi dau seama de asta după soarele mare şi rotund care răsare şi îmi luminează exact în faţă, ca să mă irite lumina prea puternică. N-am ochelarii de soare la mine şi mă strâmb în ultimul hal din cauza razelor care îmi jenează ochii. Și mi-e incredibil de foame.

Primesc într-un final un sandwich, vreo două cioco şi o Măgura, drept pentru care încep să mă simt mai relaxată. Când îmi pun şi nişte ochelari imenşi de ski pe meclă si nu mă mai simt atât de agasată de soarele puternic, mă simt deja ok.

De fapt, mă simt din ce în ce mai bine… peisajul devine tot mai montan, mai pitoresc, drumurile tot mai incredibil de proaste, viteza cu care maşina merge fiind cea a unui melc amputat, ceea ce îmi oferă mai mult timp pentru a mă bucura de privelişte.

Ajungem sus, pe Muntele Mic. Vremea e perfectă pentru ski, până şi o profană ca mine îşi dă seama de asta.

Cu skiurile (vechi şi destul de proaste) închiriate în picioare, mă hotărăsc să îmi incep cariera de skioare profesionista… pe o potecă. Recunosc, mă simt puţin panicată. Ultima oară când am urcat pe skiuri eram în liceu, şi atunci am reuşit exclusiv o demonstraţie de inconştienţă, n-am reuşit să fac plugul măcar, tot ce am putut a fost să îmi dau drumul de pe pârtie în repetate rânduri şi să cad de nenumărate ori, fără sa am idee de ceea ce fac.

De atunci însă, instinctal de conservare s-a dezvoltat în mine al naibii de tare, bag de seamă, din moment ce acum mă simt uşor panicată chiar şi în timp ce mă împing în beţe ca să pot avansa, poteca fiind prea dreaptă ca să alunec de la sine. Ajunsă în porţiunea mai inclinată a potecii, simt deja cum inima îmi bate in gât. Știu că e ruşinos, deci fac pe glumeaţa. Ȋn momentul în care încep să alunec datorită uşoarei înclinaţii a drumului, sunt sigură că acolo îmi voi găsi sfârşitul şi mă isterizez niţel.

Fac eforturi supra-omeneşti să incerc să pun în aplicare teoria pe care cineva mi-o ţine chiar acum, în timp ce mă sprijină să nu cad în cap.

-Crăcănează-te…. Nu, nu aşa, mai tareeee… Maaai…. Maaaaii…. Apropie vârfurileeee….. nu alea, alea-s călcâie, pe alea trebuie să le depărtezi…

Nu reuşesc niciun plug. Ȋncerc să fur meserie de la alţii. Studiez, mă uit bine cum stă treaba, dar nu pot pune în aplicare nimic. Cad în repetate rânduri pe poteca cea slab înclinată. Eu sunt determinată să mă ridic tot de atâtea ori, dar văd ca “instructorul” este uşor iritat, cred că mă urăşte şi se abţine cu greu să nu-mi facă vânt în prăpastie. Aruncă ocheade uşor a jale către placa lui favorită, care îl asteaptă să se dea cu ea, aşa că mă declar obosită.

Las pe toată lumea să fie fericită, să se ducă să se dea pe pârtii serioase, nu pe potecile din faţa cabanelor. Intru într-un restaurant, mergând ciudat în clăparii care mă enervează şi mă aşez la o masă. Sunt conştientă că după ce mi-am dat jos gluga şi căciula părul meu arată a dezastru nuclear, iar treaba asta, coroborată cu vestimentaţia mă face arăt uşor a jale. Ȋn momentul ăsta, a început să nu-mi mai pese. Mănânc o ciorbă de perişoare, întrebându-mă cum se face că toată lumea cu care am venit ( suntem vreo 8 in total) se simte bine zbenguindu-se pe pârtii, şi numai eu am ajuns să stau ca o bleagă la masă. Mă auto-ambalez şi decid să fiu mai vitează, să-mi scot filmele cu oase rupte şi fracturi deschise din cap, şi să învăţ sa schiez.

Gata, pot, clar, sigur că pot. N-am nicio îndoială. Cine e cea mai tare? Euuuu… Cine învaţă astăzi să schieze? Euuuuu…!!!

Ne adunăm cu toţii într-un final la masă. Toţi povestesc cum a fost, cum au căzut, câte ture au urcat, calculează câte urcări mai au, iar eu imi fac în minte un plan indestructibil: câtă vreme ceilalţi vor urca din nou pe pârtie, eu voi învăţa singură să ma dau, pe poteca respectivă¸evident, iar cand ne vom pregăti de plecare toată lumea va fi uimită cu câtă pricepere alunec pe skiuri prin faţa cabanelor.

Planul este însă dejucat în momentul în care mi se aduce la cunoştiinţă că voi urca cu teleski-ul, ajutată de un amic, şi că voi coborâ pe pârtie. Cred că aceasta este secunda în care groaza morţii mi se citeşte clar pe faţă.

-Numai aşa poţi să înveţi. E o pârtie uşoară, ai să vezi.

-Ok, zic eu, mai mult de ruşine. Nu o să recunosc că mor de frică. Asta este, am trăit 23 de ani, nu e aşa de rău, cu toţii murim într-o zi. Mie îmi este scris să dau colţul pe Muntele Mic, trebuie să accept asta.

Aşteptând la coadă la teleski, înlemnesc când văd panta. Sper ca toată lumea să se bage la coadă în faţa mea şi să nu mai apuc astăzi să mă sui pe drăcovenia aia. Dar ce să vezi? Nici pomeneală de aşa ceva. Sunt instruită: voi urca ajutată de un amic, pe … ceva cu crosă lată ca să incăpem amândoi, nu trebuie să mă las cu fundul pe chestia aia, trebe să mă ţin cu forţa mâinilor, picioarele trebuie să stea perfect paralele, trebuie să stau dreaptă şi să nu ma sperii de smucituri.

Deocamdată nu mă panichez decât puţin când aud “smucituri”, sunt prea preocupată să mă ingrijorez că nu voi reuşi să ma deplasez în timp util până în locul de unde trebuie să iau teleskiul - băieţii ăştia care acum sunt sigură că aranjează prin complot moartea mea mi-au luat şi beţele, cică n-am nevoie de ele, dar fără ele eu cu ce mă împing?

Ajung totuşi la teleski şi reuşesc să mă prind de el, vreo 2 secunde, după care cad şi îmi dărâm şi însoţitorul, care, elegant, îmi zice că aşa se învaţă şi că mai încercăm. Acum mor de ruşine. Aşteptăm din nou o crosă lată, imi zice, eu încuvinţez, dau din cap şi mă chinui să zâmbesc.

Ne prindem din nou de chestia aia mortală. De data asta pornim fără să cădem. Eu sunt efectiv terorizată de frică, cel puţin în prima jumătate a drumului. Pe urmă observ că nu e dracul chiar aşa de negru cum pare, şi mă relaxez oarecum, exceptând momentele în care simt că o să cad din nou.

După câteva minute ce mi-au părut un secol, ajungem si pe coama pârtiei. Sunt atât de bucuroasă că am reuşit, încât aproape că uit că greul de-abia acum începe, şi că va trebui să cobor tot atât cât am urcat.

Când aud însă că trebuie să pornim, ma re-crispez. De data asta mai puternic. Ȋmi vine să mă iau de păr când mă uit în jos, să imi dau jos skiurile şi să cobor în clăpari. Idee îmi încolţeşte tot mai puternic în minte, până când mi se face ruşine de frica mea. Mă străduiesc să pun în aplicare tot ce amicul mă învaţă, dar blestematele astea de picioare şi de skiuri efectiv nu mă ascultă.

Bine că n-am beţe, să fie vizibil că tremur ca varga. Sunt efectiv speriată şi ingrozită, acum înţeleg pe deplin sensul expresiei “îmi tremură chiloţii pe mine”.

Ȋncerc să fac plugul. Ceva-ceva, un pluguşor amărât acolo îmi reuşeşte. Simt primul mic fior de izbândă. Până prin viteză, mă panichez la maxim şi incep să ţip ca o muiere isterică. Evident, cad lată.

Mă ridic. Nu ştiu ce e mai puternică: frica sau ruşinea faţa de amicul devenit cel mai răbdărtor instructor de ski din univers. Mă incurajează. Mă ia de mâini şi coboară cu spatele, sperând să se prindă ceva ceva de mine.

Dar nu te pui cu găina pe skiuri. Ȋncep să spun cu voce tare tot ce gândesc, nu mai controlez ce spun.

Mă lasă din nou singură, cică am facut ceva progrese. M-am prins cum să mă dau dintr-o parte în alta a pârtiei fără să mai merg drept în jos. Pe stânga îmi reuşeşte mult mai bine, urăsc să mă întorc pe dreapta, dar cât timp pârtia coboară lejer, imi iese şi asta. Când devine însă o idee mai abruptă, mă panichez, şi evident nu mă mai pot opri, parcă am inebunit, nu-s în stare să ma controlez, dau peste oameni, omor lumea şi cad.

Primele.. multe căzături m-au speriat. Am ajuns însă la momentul în care treaba asta începe să mă distreze şi râd ca proasta. La urma urmelor, de ce să-mi fie frică? Trebuie să învăţ şi eu, sunt sigură de-acum că o să pot sa skiez cândva, nu azi, evident, dar sunt ferm convinsă că într-o zi voi putea, azi de doar începutul, şi toate începuturile sunt grele. Ȋmi aduc amite primele săptămâni de muncă. Apoi dacă am trecut peste alea, 100% trec şi peste asta. Nu-s chiar găină, ce Dumnezeu, o să pot!

Sunt în continuare convinsă că sunt jalnică, dar am trecut peste frică, nu de tot, dar oricum suficient de mult încât să nu mă mai isterizez şi să îmi controlez corpul, miscările, greutatea, direcţia. Ajung la baza pârtiei zâmbind, încurajată de cei ce mă aşteptau jos, plină de zăpadă şi în nas/urechi, ceva mai învăţată decât când am pornit din coamă.

Și în loc să fiu desfigurată, cu oase rupte sau şi mai bine, în comă sau în plin atac de cord, mă simt foarte vie…. şi mai vreau odată! Nu pot să (mă) cred, dar chiar mi-a plăcut până la urmă, mai vreaaaauuuu… Vreau să ştiu, vreau să pot!

Mă sui singură de data asta cu teleskiul. Nu-s o apariţie, ştiu, stau cam strâmbă, se vede din avion că nu mă pricep, dar în orice caz, mă sui singură până sus, îmi dau drumul fără să cad, si de data asta, înainte de a-mi da drumul pe pârtie, mă uit puţin în jur, mă bucur de peisaj şi de senzaţia că am putut să îmi indepărtez frica aia paralizantă. Sigur că nu sunt complet relaxată, dar dacă prima data eram sigură că o să mor, acum sunt sigură că, mai devreme sau mai târziu, în ritmul meu o să învăţ.

Evident că până jos mai cad de vreun milliard de ori, dar mă ridic nerăbdătoare să încerc să nu mai repet ce am greşit.

Se apropie seara, așa că nu mă mai pot da, trebuie să mergem înapoi spre casă. Un lucru e sigur: acum am înţeles de ce oamenii preferă să se trezească la ore criminale şi în weekend, pentru a merge la munte, la zăpadă şi ski. Sincer, preţuiesc mai mult ziua asta decât orice alte weekenduri pe care le-am petrecut lenevind în pat, la un film.

See you soon, Alberto Tomba! :)

Somn...

Ascult Norah Jones. Îmi destinde sufletul chircit.

Dacă închid ochii, mă aştept să mă trezesc pe scaunul din dreapta al maşinii, gonind pe autostradă într-o noapte indigo de vară.

M-aş trezi speriată că totul e un vis, şi m-aş uita împrejur ca să mă asigur că ceea ce trăiesc e adevărat, oricât de ireal de frumos ar părea.

Aş fi încălţată în sandalele cu cataramă pe gleznă, care ar fi prăfuite după o zi întreagă de vizitat oraşe şi locuri pe care nu visam să le văd, aud, miros, pipăi sau gust recent.

Pielea mea ar fi arămie, iar părul puţin decolorat de soarele mediteranean. Nasul -penibil- pistruiat.

Probabil că aş fi obosită de atâtea minuni – prea mult frumos poate fi copleşitor pentru un suflet neobişnuit cu asta.

Da, aşa ar fi. Norah Jones ar cânta în fundal, în timp ce pe geamul maşinii nu aş putea desluşi decât contururi vagi şi stele, undeva departe.

“The moon’s come and gone, but a few stars hang on to the sky…”

“Dormi” ar spune chipul drag, zâmbitor, şi mi-ar aşeza o mână pe genunchi, protector si alintător. “Mai avem mult până la hotel”. Apoi mi-ar zâmbi din nou, inconfundabil. Iar toată sperietura s-ar topi pur şi simplu, sufletul s-ar aşeza din nou la locul lui.

Ascultătoare, aş adormi liniştită.

“The wind’s runnin’ free, but it ain’t up to me to ask why..”

Ce bine e când ai pace în suflet! Să poţi visa şi să îţi dai seama că visul nu e nici pe jumatate la fel de frumos ca realitatea! O realitate în care moţăi pe cântecele Norei Jones, având un suflet bun alături, ca mai apoi să adormi între cearşeafurile bogate si răcoroase dintr-un hotel cochet, cu zâmbetul bronzat pe buze.

“Noapte bună”- ar zice din nou. Şi m-ar lua de mână, să mă adâncesc în somn fără nicio grijă, fără să fiu singură pe lume.

Asculta mai multe audio diverse

">

Atentie! Bunatatea nu se mimeaza in Ajun!

Toata lumea pune frana. Parca nimanui nu ii mai sta capul decat la sarbatorile ce urmeaza. Pana si eu, care nu ma numar printre fanii infocati ai aceste perioade, simt nevoia sa ma cuibaresc pe canapea, sa ma acopar cu o patura cu reni colorati si sa sorb cu ochii mijiti a relaxare o ciocolata calda cu scortisoara (nu mai conteaza ca n-am patura cu reni, si nici curaj sa ma pun cu ciocolata calda pe canapea, ca sigur o vars).

In fiecare dimineata, invariabil, la scoala, copilasii imi pun aceleasi intrebari: "Doamnaaaaaaa, cand linge? (inca nu am reusit sa le extirp eroarea asta si sa ii conving ca de fapt nu "linge" ci ninge") Doamnaaa cand vine Mosu'? Doamnaaa, mai putin si vine vacanta, nuuu?"

Prin cancelarie, colegele vorbesc despre curatenia generala, despre ce cadouri le iau copiilor lor de acasa, despre reducerile din Real, despre cum sa faci multe prajituri, cu mii de calorii, la preturi imbatabile.

Pe bloguri, oamenii scriu despre magia Craciunului, luminite, globulete, vacante idilice cu multa zapada si cozonaci dolofani, aurii. Daca e sa te iei dupa toate dulcegariile, ai putea sa crezi ca realitatea se transforma in basme, ca in coada cateilor se ivesc incretituri care se trasforma in covrigi, si ca toate detaliile unei realitati scarboase se trasforma in bombonele in culori mii si mii.

De ce ne-am obisnuit sa ne maimutarim in halul asta de Craciun, ce legatura are teatrul ieftin cu Nasterea lui Hristos?

Dupa ce un an intreg am injurat la semafor si am dat cu piciorul in cainele vecinului cand dobitocul nu se uita, acum vream sa "fim mai buni". Si stiti ceva? Eu nu-mi doresc sa ma transform in Zana Maseluta la sfarsit de an, nu fac eforturi sa fiu mai blanda, mi se pare o ipocrizie. Nu pot acum sa ma opresc miloasa sa dau poamana pe strada, zambind angelic, unui cersetor pe care l-am vazut zilnic, si l-am blagoslovit de tot atatea ori in mintea mea, amintindu-mi cum, aflata la alimentara la coada in spatele lui, el cumpara Cola si Kent din banii unor oameni care poate si-au rupt din buzunarul rascolit de gol.

Nu suntem tot noi, acum, pe ultima suta de metri a lui 2010? De ce ne fortam sa fim asa darnici si calzi, nimic din ce nu vine din suflet nu are valoare, e o fatarnicie care ma face sa am nevoie de baxuri intregi de Emetiral.

Dupa ce in restul celor 11 luni s-au inselat unii pe altii, gasindu-si placerile prin paturi si intre coapse straine, cuplurile devin acum strans unite, isi fac cadouri si petrec seara de Craciun in familie, pentru ca asa se cuvine, pentru ca "familia e cel mai important lucru din lume". Femei care cu 2 luni inainte mergeau boite la ochi si la bot la intalniri sordide cu alte perechi de fermoare de pantaloni, clipesc acum angelic, a neprihanire, impart bomboane la copii si iau parfumuri scumpe sotilor incornorati. Ba chiar mai mult, acum e perioada in care, din cauza acestui val de bunatate care le cuprinde subit in vartej, isi reamintesc cum e sa mangai din nou individul care ti-a pus pe deget verigheta, dar pe care in restul anului il ignori sub diferite pretexte penibile, povestindu-le prietenelor ironic cat de mila sau sila a ajuns sa-ti fie de el.

Ce sa mai povestesc despre fidelitatea care ii loveste si pe barbatii infideli in aceasta perioada? Delicios, delicios! In seara de Craciun, amantele stau de obicei singure si ofilite, aceasta fiind seara in care masculul cel feroce se intoarce spasit intre fustele nevestii, ducandu-i flori si sarutandu-i mana, galant. Daca i-ai vedea si nu i-ai cunoaste, ai spune ca sunt niste miracole umblatoare, dovada ca iubirea exista, insista si persista.

Auzi, "papuse" mica si infidela, n-ai vrea tu sa lasi mascarda asta deoparte, si sa fii tu insati, ca macar sa fii o vaca pana la sfarsit daca tot te-ai apucat?

Iar tu, ola ola e, macho man, te poti scuti pe tine si pe restul de avanturile de generozitate, false, de plastic?

Iar tu, care te-ai zgarcit tot anul sa dai pana si un leu un plus unor persoane care poate chiar meritau ajutor, nu ai vrea sa o lasi naibii de treaba si sa nu te apuci sa arunci acum cu bani in cosurile celor care merita sau nu merita, fara sa te uiti, doar ca sa te simti tu generos si patruns de evlavia crestina?

Iar tu, care n-ai sunat-o pe bunica de mai bine de 7 luni, nu vrei sa o lasi mai moale cu interesul brusc manifestat fata de colesterolul ei? Si daca in toate celelalte zile ale anului ai uitat ca sunt copii necajiti pe lume si ai intors capul sa nu-i vezi, nu vrei sa le lasi naibii de vizite la orfelinat, lacrimi si scancete de sezon?

Toate astea sunt exemple clasice de prostii, eroisme false, fatarnicii si mizerii, facute nu pentru binele altora, ci pentru stima noastra de sine, ca sa ne spalam de senzatia de vinovatie, totul pentru noi, TOTUL e pentru noi, fiinte egoiste ce suntem. Sunt "Craciunisme"si "Revelionisme" facute uneori si de ochii lumii, insa de cele mai multe ori izvorate din iubirea noastra fata de noi insise, pentru a ne minti, noi pe noi, ca suntem fiinte extraordinare, merituoase si credincioase, de vreme ce sarbatorim asa de frumos Nasterea Domnului.

Mi se pare o insulta, un pacat strigator la cer, o blasfemie care nu are legatura cu credinta sau cu samburele religios si spiritual al Craciunului. Toata imbuibarea aceasta, toata blandetea falsa , toate acestea valoreaza exact nimic. Zero taiat in patru.

De Craciun, in loc sa ne manjim la gura de grasime de mezeluri proaspete, cefe de porc si maioneze, sa ne aducem aminte CE sarbatorim de fapt. Sa ne luam un ragaz scurt pentru a ne gandi la semnificatia adevarata a acestei sarbatori.

Iar daca e sa tragem linie, ca de sfarsit de an, si vrem sa facem rezolutii cu noi insine, ideal ar fi sa facem planuri cu bataie lunga, planuri de imbunatatire a persoanei noastre, care sa nu se topeasca odata cu intoarcerea la munca, in ianuarie.

Vrem sa fim niste persoane mai bune? Minunat, ce-ar fi sa ne tina tot anul? Ce-ar fi sa aratam si prin aprilie interes fata de persoanele de care uneori uitam, in mod nedrept, si sa le facem cate o bucurie, doar pentru a le face vietile mai frumoase?

Accepta-ti limitele si egoismele, nu mai fii actor de sezon. Esti tot tu, tot tu, si in seara de Ajun in fata bradului impodobit. Iar daca ti-e rusine cu tine, asa cum esti, atunci si acolo, ceva e foarte gresit.

Insa orice lucru gresit se poate repera, lipiciul si ustensilele sunt la tine.Suntem cu totii niste simpli oameni, care traim printre alti simpli oameni. In ziua in care vom fi uitat asta, totul va fi pierdut. In ziua in care ne vom aminti mai des asta, vom putea astepta si Craciunul limpezi si netulburati de vinovatia pe care incercam sa ne-o spalam acum, pe ultima suta de metri.

Asa cum porcul nu se mai ingrasa in Ajun, nici bunul simt nu se mimeaza, nu se fabrica si nu se infoaie sa para mai mare, asa ca pernele, de Ajun.

Sa ne fie lumina-lumina si fericirea-fericire! Asa sa ne ajute Dumnezeu, sa ne putem bucura de Craciun de realitati, si nu de gesturi false. Un decembrie curat si sincer tuturor!

Pisica. Ultima parte.

CONTINUARE

In prima seara petrecuta in camin, dupa ce a mancat, a baut, a facut pipi &co., a mancat, baut, a mancat, a baut, a mancat, a baut si a facut un ultim pipi mic, pisicii celei negre i-a fost frica sa adoarma. Culmea tupeului, zic. Statea ghemuita si incerca sa ramana treaza. Cand somnul o biruia, si capul ii cadea, boticul atingandu-i pardoseala, se trezea si incerca sa ramana “lucida”. Ii era de teama. Tupeu, mare tupeu sa nu aiba pic de incredere in mine, dupa cate patimisem in ultimele doua ore din cauza ei.

Pentru ca in afara de aventura coborarii ei din copac, povestita anterior, am mai suferit niste peripetii din cauza ei in acceasi seara.Mai exact, am introdus-o ilegal in camin, ca pe niste imigranti plini de droguri din Mexic. In intervalul de timp in care prietena si colega mea inapoia scara portarului, eu indesam pisica intr-o poseta. Apoi, in timp ce Dariana s-a dus sa deschida geamul pentru a prelua poseta cu incarcatura pretioasa ( ce noroc ca stateam la parter ) eu asteptam sub camera de filmat de la poarta, incercand sa par cat mai relaxata, fiind sigura ca portarul ma urmareste pe monitoarele lui blestemate. Mai ca nu fluieram (asa fac oamenii in filme cand se fac ca ploua – imi trecuse o secunda prin minte ideea cum ca poate ar fi bine sa fac si eu la fel, dar mi-a trecut repede, simtindu-ma usor retardata).

Cand fereastra (cunoscuta si sub numele de “El Passo”) s-a deschis in sfarsit, am inmanat poseta cu continut felin celeilalte mame surogat. Si apoi, am intrat degajata in camin, incercand sa fac sa para toate astea firesti, si sperand adanc in sinea mea ca portarul sa nu ma ia la intrebari. Din fericire, nu mi-a spus nimic. Cred ca banuia ca am introdus alcool in camin, si din spirit de solidaritate s-a facut si el ca ploua (puteam sa fluieram si sa ne uitam pe sus amandoi, deci).

Si daca cineva credea ca doza zilnica recomandata de ilegalitati s-a consumat in acel moment, se inseala.

Pentru ca, pentru binele pisicii, a trebuit sa fur.

Si am furat. Nisip de la vecini, in timp ce cainele lor urat, cu cap mega supra-dimensionat, se uita la mine mirat, de parca stia ca fac ceva rau si sunt la cheremul lui. Privirea lui ma ardea, si ma simteam ca ultima dobitoaca, in timp ce ajunsesem fur o tavita de nisip cu un caine holbandu-se parca a batjocura la mine.

In camera, a durat cateva ore bune pana i-a disparut si pisicii frica, hotarandu-se brusc ca ii place de noi. A inceput sa toarca si mai-mai ca si zambea.

Am decis ca pana dupa deparazitare sa ii amenajam un spatiu in baie. Am luat asadar o cutie de carton, un tricou de-al meu de casa, o soseta si un con de brad.... si ta-daaaa... i-am amenajat si o casuta primitoare langa chiuveta. Si chiar daca la inceput m-am indoit de logica mea de a pune un con de brad in patul unei pisici, mai tarziu s-a dovedit ca am avut inspiratie, conul de brad ramanand favoritul ei din tot trusoul adunat in timp.

Bineinteles ca nu voiam sa pastrez pisica. Cateva zile mai tarziu, am organizat un foto-shooting, cu pisica pe pat, langa pat, pe jucarii, intre jucarii, intinsa, facuta ghem, treaza, adormita etc etc si am pus anunt pe internet.

Intre timp, hoata se purta de parca ma iubea. Torcea, se impingea in mine, imi sarea sus in brate cat timp stateam la calculator, si nenorocita continua sa zambeasca!

“Pleaca mai pisica proasta, nu esti a mea si nu te iubesc, nu te uita asa la mine de parca ti-ar pasa, si mai ales nu fa fata asta zambitoare de alintatura multumita de viata."

Dar ea nu voia sa ma asculte. La cat de umana parea, nu m-ar fi mirat aproape de loc sa o aud intr-o zi ca incepe sa imi spuna “mama” “papa” “caca” “apa”.

Zilele treceau, si nimeni pe net nu parea sa para interesat de animal. Intre timp, ea primise o gramada de nume. Ii ziceam cand Blondy ( i se potrivea ca turnat numele la cat de neagra era), cand Durex (nu mai stiu cui si cum ii venise ideea geniala), cand Vizi si, in general, o strigam cum ne venea la gura.

De cand cu aparitia ei in camera noastra, imi luasem gandul de la suluri intregi de hartie igienica. Le gaseam mereu insirate pana la ultimul centimetru, facute ferfenita sau doar parasite asa dupa o mega tura de joaca. Nu a mai existat sul intreg si nevatamat din acea zi.

Si sa nu cumva sa credeti ca nu era smechera. Incet incet a reusit evident cu zambetul ei nefiresc sa mi se bage pe sub piele si sa cedez teren in fata ei. La propriu. Am inceput prin a o lasa sa doarma in patul liber din camera, pe urma o lasam si in bratele mele cat eu stateam la calulator, ca pana la urma sa ii cedez si un locusor in patul meu. Nu am putut sa o refuz pur si simplu. Plus ca in serile in care eram singura, ma bucuram tare de prezenta ei cand venea si se cuibarea la picioarele mele, torcand vesela cu ochii mijiti de bucurie.

Cand veneau persoane pe care nu le agream in vizita la mine, in special de sex barbatesc, eu fiind singura pe atunci, imi placea la nebunie sa ii supun unor suplicii. Mai exact, ii puneam sa imi scoata pisica pe afara si sa aiba grija de ea ca de ochii din cap. Iar eu stateam si ma prapadeam de ras de pe geam, urmarind pisica in fata caminului, cum se joaca fericita prin iarba in timp ce era pazita de diverse persoane morocanoase, pe a caror buze puteam citi o colectie intreaga de injuraturi colorate (ca in reluarile slow motion de fotbal).

Si Vizi/Durex/Blondy crestea ca o minunatie, si nu mai seamana de loc cu puiutul amarat pe care l-am gasit in copac. Mirosea frumos de la dormitul in asternuturile cu miros de Lenor si de la stersul pe labute cu servetele umede, avea o blana stralucitoare, si nu mai era de loc speriata, fiind uneori de-a dreptul impertinenta, de parca eu ii apartineam ei, si nu invers.

Iar eu cu Dariana ne prapadeam de dragul ei. Ne spuneam mereu ca suntem o familie cu adevarat fericita.

Cand facea magarii, eram foarte aspre cu ea: ii aruncam o privire groaznic de mustratoare, zicandu-i “foarte foarte urat ce ai facut, pisi rea”. Dar ne impacam rapid, era o manipulatoare de nota 10.

Din pacate, ca toate lucrurile frumoase, stabilitatea si fericirea noastra erau amenintate de terminarea facultatii. Avusesem cursul festiv, luasem licenta si urma sa ne expire contractul de cazare. Stiam ca ma voi muta in chirie, si nu pot tine pisica cu mine, pentru ca urma sa ma mut cu o persoana necunoscuta care nu voia animale in casa. Iar toate tacticile mele (din ce in ce mai pirpirii, recunosc, pentru ca mi-era tot mai greu sa renunt la ea) de a o plasa dadusera gres.

Si nu puteam sa mai dorm noaptea de grija ei. O simteam cuibarita la picioarele mele, avand atata incredere in mine, si eu stiam ca nu am ce sa fac, ca nu o pot tine cu mine iar sufletul nu ma lasa sa o abandonez.

Pana la urma, mi-am (re)gasit aliatii dintotdeauna. Cine sa te scoata din rahat daca nu parintii? Au fost ei deacord sa o ia (desi mai aveau 2 pisici si un caine si nu isi mai doreau, erau deja prea multe) cu conditia sa o sterilizez.

Dupa ce am carat-o intr-o cutie de banane, schimband 2 tramvaie, pe o cladura infernala ca sa ajung la clinica unui veterinar, am aflat ca era inca prea mica pentru a fi castrata. Asa ca, promitand solemn parintilor ca o voi aduce inapoi in Timisoara la sterilizat cand va fi destul de mare, i-am facut bagajele si am dus-o la parintii mei.

Cu trenul. Iar magarita aia de pisica desteapta si iubita parca a stiut sa nu fie speriata, sa fie cuminte in tren si sa stea chitita malc pe fundul cutiei ei ori de cate ori trecea nasul pe langa noi. Nu a trebuit sa o fugaresc pe sub banchete sau pe culoar, nu a trebuit sa ii lipesc gura cu scoci sa nu miorlaie si sa ma dea de gol, a fost ca de fiecare data, un model .

S-a adaptat rapid la parintii mei la curte. Ii placea nespus libertatea redobandita de a se fugari in voie cu celelalte pisici, de a se catara in pomi si pe garduri si de a explora toate cotloanele. Cand mergeam acasa la parinti, parca ma recunostea. Si nu mi se mai dadea jos din brate, si facea din nou mutra aia care parca zambea si torcea si dormea din nou, ca in vremurile in care eram o familie cu ea si cu Dariana, la picioarele mele.

Parintii mei au indragit-o mult si au avut mare grija de ea. Cand voia sa stea prin casa, avea voie, cand avea chef de curte sa alerge - dorinta ii era indeplinita. Iar cand vorbeam la telefon cu mama, de multe ori o auzeam torcand in bratele ei. Totul iesise nesperat de bine pentru toata lumea.

Dar intr-o seara de noiembrie, la telefon, tocmai cand ma pregateam sa o intreb ce face Vizi a mea draga, mama mi-a dat teribila veste. Pe pisica mea, cea mai draga si mai draga dintre toate pisicile lumii a calcat-o masina. “Blondina” mea murise.

Am suferit mult, si acum simt inca de fiecare data cu gandul la ea un ghimpe, la gandul ca nu mai e, si inca ma intristeaza lipsa ei cumplit. M-am consolat (mult spus ) doar cu gandul ca i-am facut scurta ei viata frumoasa, si ca nu am lasat-o sa moara in curtea in care am gasit-o in pom.

Am iubit-o atat de mult iar cine a pierdut vreodata un animal drag stie cum e sa fii lipsit brusc de o mogaldeata care iti insenina si cea mai proasta zi, chiar si atunci cand facea pipi in pamantul din ghiveciul cu flori.

Am ramas din toate astea cu experienta fericita de a avea o asa simpatica de pisica. Cea mai draga si cea mai zambitoare din cate au existat vreodata pe lume.

Pisica. Partea 1.

Pe atunci, trăiam ultimele luni ale vietii de studentă, şi locuiam în cămin cu prietena mea, Dariana.

Ajunsesem noi, nu ştiu cum, la concluzia că nu ne trăisem suficient studenţia. Prostii memorabile nu făcusem (decât foarte puţine, şi oricum, în apărarea noastră, alea putine se puteau încadra la secţiunea “must do cât eşti student”), nu pierdusem cine ştie câte nopţi, de copiat nu am stiut niciodată să copiez (vorbesc în numele meu – pe bune, am fost ultima găina – mereu aveam fiţuici la mine dar niciodată nu am avut curajul să le utilizez, iar handsfree-ul l-am considerat totdeauna un coşmar – nu-mi pot băga în urechi chestii deranjante), n-am dat party-uri din alea studenţeşti la care te trezesti ca dansezi cu necunoscuţi, putinele chefuri la care am ajuns au fost un eşec, am plecat acasă oripilate... şi tot aşa..

Pe scurt, nu am fost cele mai cool studente din lume. Aşa că la sfârşitul anului trei ne-am decis să dregem busuiocul.

Într-o seara călduroasă ne-am hotărât să ieşim şi noi în oraş, trendy-flendy sau ceva, cum ar fi trebuit să fim noi toată facultatea şi ne părea rau că nu fusesem. Ieşirea nu a fost cine ştie ce, ne-am simţit bine în felul în care înţelegeam noi: povestind diverse (printre care şi unele răutăţi specific feminine, recunosc).

Ne-am dat aşadar seama ca tot degeaba, n-avem noi stofă de studenţi d’ăia gen “living la vida loca”, şi ne-am decis să ne întoarcem acasă pe jos, într-o plimbare (era o seară superbă de primăvara).

La un moment dat ( “moment dat” ăsta care a fost decisiv în viaţa mea) am auzit un mieunat foarte slab din curtea interioară pe lângă care treceam - proprietate publică de altfel. Cred.

Pentru că era seară si pentru că vederea nu e punctul meu forte şi nici al prietenei mele, ne-am trezit orbecăind printre boscheţii din curtea magică dupa emanatorul mieunăturilor jalnice.

Am identificat cinci minute mai târziu sursa miorlăielilor: sus într-un copac se suise un pui de pisică mic, mic de tot, care nu mai ştia să coboare. Plus că prin zonă se învârteau niste dulăi cărora le zâmbeam şi eu puţin şăgalinc, cu juma’ de dantură.

M-am uitat în sus, în pom, cu mâinile în şold. A naibii pisică, după ce că era seară, mai avea şi blana neagră tuci.

“Ooooook, am identificat miorlăitoarea. Mai departe ce fac? O fi a lu’ nenea de are atelier de tâmplărie pe aici »

M-am dus deci la nenea cu atelierul - habar nu avea de unde apăruse pisica. Tot ce ştia era că o auzea mieunând de acolo de vreo două zile…

Grozav! Acum mi se rupea sufletul de mila ei... Două zile în pom inseamnă doua zile fără mâncare, apă sau odihnă “comme il faut”. Pipi o fi făcut? Aşa, din pom?

Mi-am dat seama ca animalul trebuia coborât rapid. Într-un colţişor de minte mă chinuia însă intrebarea “Ce naiba fac cu pisica asta după ce o dau jos?!?!?!”

Am decis să alung gândurile necurate şi să iau lucrurile pe rând. Prioritar era să o cobor cumva de acolo.

Mi-am descălţat sandalele cu toc cui, şi încurajată de prietena mea care cheerleader-uia lângă copac, am încercat să mă sui în pom (am menţionat că eram îmbrăcată în alb?)

N-am reuşit mare lucru, decât să rup o creangă, să îmi julesc bărbia şi să-mi belesc coatele. Dezamăgită de veleităţile mele de primată, m-am întors la nenea de la atelier să îi cer o scară.

Nenea n-avea scară. Cum de nu avea, mare mister, eu credeam că toţi bărbaţii au scule din astea care scot oamenii din impas. Unde mai pui că nenea avea atelier de tâmplărie!? Să lucrezi toată ziua cu lemnul şi să nu-ţi faci tu, mândrie de bărbat aflat în plin midle age crisis, măcar o scăriţă acolo?

Ne-am mai învărtit sub pom. Dariana a văzut la un moment dat un grătar mai înalt undeva mai în fundul curţii (cine face grătare în curtea atelierului de tâmplărie ?) Ne-am decis să mergem după el şi să ne suim pe el şi de acolo mai departe în pom, că de la înălţimea respectivă crengile erau mai serioase, nu riscam să-mi rup barba a doua oară. Doar că grătarul naibii era cu picioarele betonate, să nu-l fure careva probabil.

După îndelungi consfătuiri, ne-am dus înspre cămin. Să luăm de acolo una bucată rugby-ist (stăteau în camin vreun miliard de ei) să ne ridice careva pe umeri sau să dea el însuşi jos pisica. Aştia erau în cantonament.

Odată în viaţă mi s-a întămplat să am nevoie de ei... şi taman atunci s-au găsit să plece ...

Ne-am dus la portar şi ne-am rugat de el să ne dea o scară. Iniţial, s-a gândit probabil că suntem băute/drogate/nebune. Într-un final, ne-a dat însă o scară.... imensă şi grea ca dracu’, ce-i drept, dar calul de împrumut nu se caută la dinţi. Mi s-a părut că e cea mai grozavă scară din lumea, tatăl şi mamăl tuturor sculelor de dat jos pisici.

Mai târziu 5 minute în acea seara, oricine a trecut pe Calea Bogdăneştilor (stradă circulată de altfel) a avut deosebita plăcere de a vedea doua individe de o înălţime dubioasă, care cântareau împreuna cât ar cântări în mod normal un om de o greutate decentă – opintindu-se din rărunchi, cărând o scară imensă pentru gabaritul lor.

La finalul traselui eram ferm convinsă că am deja hernie + alte boli provocate de cărat greutăţi. În acele momente, mi-ar fi plăcut să fiu furnica Fănica, să pot duce în spate de n’şpe ori greutatea mea.

Într-un sfârşit apocaliptic, dat fiind faptul că deja era beznă de-a binelea afară, curtea nu era iluminată şi pisica era neagră ca o cioară, am dibuit animalul undeva printre crengile pomului şi l-am coborât.

A venit şi nenea cu tâmplăria, mirosind puternic a ceva băutura spirtoasă, puturoasă şi a inceput să râdă cu lacrimi când ne-a văzut cu scara. Apoi, în cel mai libidinos fel cu putinţă, ne-a pupat şi mâinile “de fete bune” de eram noi. Am zis eu din prima că era în perioada tulbure a vârstei mijlocii...

Abia din acel moment a început greul. Ştiam că dacă las animalul acolo o să-l înghită câinii ăia fără să clipească.

“Okkk... pasul 1 – terminat. Da’ ce rahat (turcesc, evident) fac mai departe? Eu locuiesc în cămin, n-am condiţii, nu-s responsabilă, nu-s în stare să ştiu că depinde cineva de mine. Plus că n-am bani de veterinar, kitty-cat, nisip de pisici, zdrăngănele . Unde mai pui că nici timp nu am, ce naiba, îmi bate licenţa la uşă... Şi când o să termin cu licenţa îmi expiră şi contractul de cazare, nici n-o să am unde locui... În mod sigur nu am nevoie de o pisica. O să o las unde am găsit-o, şi gata. Nu îmi trebuie griji în plus.

........................................................................................

Jumătate de oră mai târziu, în camera de cămin eram eu (oblojindu-mi bărbia belită), Dariana şi o pisica slabă, cu urechile mari de liliac şi neagră tuci.

VA URMA.

Intre ape

Erau doi călători, doi oameni reali rătăciţi din voia lor într-o lume aproape ireală. El purta un rucsac în spate şi o hartă în mână. Ea, o geantă micuţă şi un suflet mirat, dilatat, volatilizat.

Le era foame, aşa că îşi cumpăraseră câte o felie mare de pizza şi se aşezaseră pe treptele unei clădiri. Aproape de ei, se auzea un cântec lin, izvorât parcă nu din talente omeneşti, ci din oraşul însuşi.

Oraşul! Veneţia! Veneţia!

Veneţia cântă. Işi cântă apele verzui-albăstrui, îşi cântă undele gondolelor, îşi cânta istoria care se revarsă din fiecare moleculă, perioadele de glorie, oamenii, porumbeii, bijuteriile, ungherele, operele de artă ascunse în magazine obscure.

Sunt melodii ce povestesc alte vremuri, sunt melodii despre Palatul Dogilor, despre Ponte Rialto, despre Ponte dei Sospiri, unde suspinele deţinuţilor care îl traversau, îndreptându-se spre moarte se pot auzi încă (şi nu-ţi vine să crezi că într-un asemenea loc se poate muri).

Dar mai presus de toate, Veneţia cântă despre sufletul ei. Tot ce există în ea, corpul ei fizic, de la prima până la ultima picătură de apă, de la prima până la ultima clădire, piatră, piaţă sau muzeu alcătuiesc o esenţă atât de puternică încât este posibil să te ameţească, să te compleşească, la fel ca un drog.

Ai grijă de sufletul tău, când ajungi aici. Un asemenea loc poate să ţi-l fure, să ţi-l cureţe sau să ţi-l pervertească, în funcţie de esenţa ta umană. Îţi poate trezi insticte întunecate sau îţi poate face lumina interioară mai strălucitoare, repet, asta depinde de schela pe care ţi-e construită inima, de fundaţiile tale, de tot ceea ce înseamnă bază în persoana ta.

În orice caz, niciun suflet de pe lume nu va rămâne impasibil, nu va rămâne la fel după întâlnirea cu acest loc care nu ar fi trebuit să existe, şi care totuşi în mod paradoxal vieţuieşte mai mult decât majoritatea covârşitoare a altor oraşe.

La aceste lucruri se gândea şi călătoarea de pe trepte, care continua să îşi savureze felia de pizza: la veşnicia unui oraş muritor, care nu va rezista timpului, dar care va rezista ca spirit. Chiar ras de pe suprafaţa pământului, un astfel de loc, vizitat de milioane şi milioane de oameni care s-au îndrăgostit de el, care au dormit aici, care s-au bucurat aici, care au cumpărat amintiri pe bani şi şi-au făurit amintiri cu ochii minţii, care s-au sărutat, care s-au minunat,

care au râs, care au apreciat, pozat, inspirat, respirat, umblat... nu poate muri cu totul.

Era înebunită de frumuseţea ultimelor zile: Sienna, Pisa, Florenţa, Bologna, întreaga regiune Toscana.... minunat, minunat, totul! Cum pot unii oameni călca în aceste locuri fără să se lase cuprinşi în vârtejul de simţiri?

Şi uitându-se apoi la el, se gândi să îi mulţumească, să îl facă să înţeleagă fericirea ei. Neavând însă vorbe destule, se mulţumi să îi zâmbească şi să îl strângă de mână.

Spera ca el să priceapă conversaţia tacită, şi să se bucure alături de ea de ultimele clipe ale unei vacanţe care o umpluse de emoţii şi o golise de cuvinte...

Scrisoare pentru Emma.

Motto : « Ochii ei se topeau intr-ai mei, dospind in mine, cu caldura lor blanda, o legatura inefabila. Si am simtit toata forta iubirii ei rascolindu-mi inima”

Cand ne-am cunoscut pentru prima data, aveai dimensiunile antebratului meu. Doar ca aveai o gura uriasa (la propriu si la figurat, nu stiu cum reuseai sa plangi exact ca o trompeta) si ai facut cumva, numai tu stii cum, sa imi intorci tot sistemul de valori peste cap. Te-ai asezat intr-o clipita pe locul intai, si reusesti sa iti pastrezi coronita de premianta si acum.

Habar nu aveai ca stateam pe marginea patului de spital si ma holbam la tine, fara sa clipesc, emotionata de abia ma mai tineam pe picioare. Mi-ai umplut lumea cu ochii tai albastri, cu talpicile roz, cu beveticile vesnic patate, cu primele gangureli, cu mirosul de crema de bebe, cu gingiile tale cu care incerci sa ma musti, cu biberoane, cu suzete, cu jucarii, cu tot ce ai adus odata cu aparitia ta.

I-am privit burtica mamei tale devenind din ce in ce mai mare si mai rotunda ca un pepene, si nu-mi vine sa cred ca de acolo a venit asa o minune.

Si stii ce nu-mi mai vine sa cred? Ca ieri te-am vazut punandu-ti piciorusele unul in fata celuilalt, intr-o simulare de mers, ca te-am vazut stand singura pe piciorusele alea ca niste gogosi, sprijinita de marginea patului.

Mi se pare incredibil ca ai invatat sa ma recunosti, ca te bucuri cand ma vezi, ca stii cine sunt, ca putem sa vorbim de o relatie intre noi doua, de o comunicare.

Si nu-mi amintesc cum era viata inainte sa apari tu. Cum era ca sora-mea sa nu aiba copii, cum era sa ma duc la ea acasa si sa nu caut cu ochii din prima secunda din care am intrat pe usa, o mogaldeata ciufulita in care viata scapara cu scantei multicolore – pe tine.

Reusesti sa ma uimesti in fiecare secunda, in fiecare minut. Pentru ca te iubesc asa cum nu stiam ca se poate iubi

Esti nepotica mea, Emma, esti copilul surorii mele.

Si mi-ar placea enorm sa te pot avea aproape in continuare, sa te pot vedea cum cresti.
Dar pentru ca, spre binele tau, acest lucru nu este posibil, am sa ma rog pentru tine asa cum nu m-am rugat niciodata, am sa ma rog chiar daca pentru mine am incetat sa o fac.

LA MULTI ANI, pui de om, implinesti un anisor. Sa cresti mare, sanatoasa si puternica. Fie ca primii pasi pe care tocmai ii faci sa fie cei mai dificili din toata viata ta, iar restul zilelor sa fie la fel de luminoase ca sufletelul tau mare, prins intre peretii unui corp atat de mic.

Cu toata dragostea,
Andreea.