Povestea fluturelui

Intr-o dimineata frumoasa de primavara, un fluture mic-mititel s-a trezit la viata. S-a uitat in jurul lui la splendoarea de culori si forme si a ramas absolut fermecat! Totul in jurul lui era numai caldura si lumina!Atata soare, atata aer, atat de mult vazduh de explorat!

“Ce-o fi dincolo de tufa aceasta imbobocita? Mai multe tufe? Mai multe flori? Mai multi fluturi ca mine? Trebuie sa vad..”, gandi fluturasul plin de entuziasm.

Isi intinse deci aripile si incepu sa le miste usor. E un lucru bine cunoscut de toata lumea ca fiecare fluture care se naste este unic si magic; pe aripile fluturasilor exista o pulbere extraordinar fina care ii ajuta sa se inalte cand dau din aripi. In aceasta pulbere sta toata puterea lor de a zbura. Doar ca ea ajunge pe aripi…direct din suflet. Si trebuie sa va spun, fluturii au un suflet minunat. Aceasta este taina lor si in asta sta toata forta lor.

Si cum fluturasul de care spuneam avea o minte iesit din comun de curioasa si o inima iubitoare si blanda, nu a avut nici o dificultate in a invata sa zboare. La inceput mai greu, apoi cu tot mai mult elan si vigoare, a iesit de dupa tufa imbobocita unde a aparut pe lume si a dat cu ochii de lumea adevarata.

Aceasta clipa a fost una incredibila!

In sufletul fluturasului a navalit o bucurie uriasa, de nedescris cand a vazut ce minunatii exista in jur! Cat spatiu neexplorat! Cate lucruri de invatat! Cati fluturi ca si el asteptau sa-i fie prieteni! Cate flori frumoase si mirositoare! Si ce viata splendida inaintea lui! Intr-o lume care parea perfecta, fluturasul simtea si stia ca viata lui va fi printe cele mai fericite intalnite vreodata! Nimic nu-i statea in cale!

S-a imprietenit apoi cu altii ca el, si totul era minunat. Cu totii ii aduceau bucurie si fericire. Impreuna explorau zone si flori noi, si fiecare zi ii aducea tot mai multe cunostiinte folositoare.

Asa ca, animat de curaj, curiozitate si sinceritate, fluturele se dezvolta sanatos si crestea pe zi ce trecea. Un singur lucru nu a facut insa: nu a ascultat si nu a vrut sa creada povestile pe care le auzea despre o alta lume existenta acolo unde vazduhul se termina: lumea pamantului, a noroiului si a baltilor.

“Ei si? Ce daca exista pana la urma acea lume? Eu sunt un fluture, nu voi avea niciodata de-a face cu locuitorii pamantului si a mocirlei, ramele. Ele se tarasc in lumea lor, eu o am pe a mea si sunt atat de fericit aici incat nu vreau sa las niciun gand sa-mi umbreasca bucuria”, gandi el jumatate vesel, jumatate serios.

Doar ca fluturasul nostru uita un singur lucru: acel univers al ramelor se invecina periculos de mult cu al lui. Florile pe a caror petale poposea zilnic aveau radacinile infipte adanc in pamantul ramelor, deci acea lume de care auzise nu era atat de departe de a lui, cum crezuse el.

Zilele treceau pe rand, si zvonurile despre noroi si balti se risipisera ca norii dupa ploaie. Fluturasul uitase cu totul de ele si traia in continuare fericit din cale afara, fiecare secunda.

Intr-o zi, neavand cu cine iesi la explorat, toti prietenii lui fiind ocupati, s-a gandit ca va merge singur sa cucereasca zone in care nu fusese inca.

Zis si facut: si-a intins aripile pline de praful magic, a scuturat puternic din ele si s-a inaltat in zbor. Ah! Cat de bine miroasea aerul de dimineata! Si mirosul frunzelor si a florilor,cum ii gadila toate simturile!

“Cat de usoara e viata!” zise el, multumit si vesel.

Chiar in secunda aceea insa, vazu o tufa ispititoare de trandafiri rosii. Soarele isi varsa toata lumina lui parca pe acele flori. Frunzele verzi sclipeau de sanatate, iar florile si bobocii de trandafiri, rosii si ametitor de ispititori isi inaltau capetele spre cer.

Fluturasul s-a gandit sa se odihneasca putin pe una dintre frunze si sa se bucure de noua lui descoperire, caci o tufa atat de frumoasa de flori nu mai vazuse nicicand.

Zis si facut: s-a lasat lin in zbor pe una dintre frunze si admira o floare mare, cu petalele larg deschise, minunandu-se de perfectiunea ei.

Dintr-o data, auzi o voce mieroasa:

-Buna dimineata, fluture frumos! Ce aripi catifelate ai! Vrei sa fii prietenul meu?

-Cine e acolo? intreba fluturasul, nevazand pe nimeni.

Vocea din spatele florii ii raspunse din nou:

-Sunt noul tau prieten. Mi-am zis ca imi doresc acest lucru din secunda in care te-am vazut zbenguindu-te pe aici. Esti atat de minunat! Si aripile tale, Doamne, cata pulbere fina le dezmiarda! Sclipesti in soare ca un diamant mic si vesel!

-Multumesc, zise fluturasul chicotind de multumire. Dar eu pe tine tot nu te vad. Arata-te, prietene!

-Sunt exact in spatele trandafirului la care te uiti acum, zise vocea pitigaiata.

-De ce stai acolo? Intreba fluturasul, incruntandu-se o secunda. Acolo e intuneric si umed. Iesi afara si te bucura de soare, ca mine! Vino, si hai sa zburam impreuna!

-Ahh, tare as mai veni, raspunse din nou vocea. Dar stii tu? Grozav e de frumos aici unde sunt eu. Vino si tu pentru o clipa, si te convinge. Am un nectar grozav de dulce, mai dulce chiar decat mierea, si vreau sa-ti dau si tie. Haide la mine, cateva minute, apoi vom pleca amandoi unde vrei tu.

Fluturasul statu pe ganduri - “Nici macar nu stiu cu cine vorbesc, nu i-am vazut fata.. Dar… vorbeste atat de frumos, si apoi, mi-a promis ca stam numai putin, si apoi plecam sa ne zbenguim la aer”

Asa ca, putin reticent, dadu la o parte minunatia de tandafir, insa, orbit de intuneric nu vazu nimic.

-Unde esti? intreba el. De ce stai aici, pe intunericul acesta? Pfuu, si ce urat miroase! Vino afara sa ne jucam! Eu nu vad absolut nimic aici!

-Sunt chiar in fata ta, se auzi vocea mieroasa. Ai incredere in mine, prieten bun! Inainteaza putin si ma vei vedea!

Fluturasul facu inca un pas, fara sa vada nimic, ghidandu-se dupa voce, incetisor si.. dintr-o data, fara sa apuce sa se dezmeticeasca… simti ca nu se mai poate misca. Tipa cat de tare putu, dar nu primi ca raspuns decat rasul vocii aceleia, de data aceasta vocea vorbi, mult mai groasa si sumbra:

-Fluture prostut, credeam ca nu te voi mai convinge odata sa vii!

-Cine? Cine e acolo? Intreba fluturasul zbatandu-se cat putea.

Vederea incepu sa se limpezeasca si incepu sa dintinga lucrurile din jur. Speriat, continua sa incerce sa se elibereze din capcana in care cazuse.

In fata lui, o aratare cu multe picioare: paianjenul!

Vai, cat se mai caia fluturasul pentru greseala lui! Era acum prins de-a binelea in plasa paianjenului. Incerca in zadar sa il convinga sa il elibereze, paianjenul nici nu voi sa auda, si nu se induiosa de lacrimile fluturasului.

Vazand ca nu are incotro, fluturasul inchise ochii strans si isi aduna toate fortele: trebuia sa scape de aici! Isi incorda aripile, si simti cum capcana in care era prins slabeste.

Cu o ultima forta, dadu din nou cu putere din aripi… si reusi sa se elibereze! Se inalta cateva clipe, si isi lua zborul abia-abia.. Dintr-o data, simti cum toate puterile il parasesc, si vazu ca tot praful magic de pe aripioarele lui frumoase a disparut.. Cu siguranta ca se stersese in plasa paianjenului rau, si fara pulberea fina de pe aripi nu mai putea zbura.

Fluturasul simti ameteala, si se prabusi pe… pamant.

Exact in locul in care credea ca nu va ajunge niciodata… : in lumea ramelor!

Se tara zgribulit prin noroi, neindraznind nici macar sa planga. Lacrimile nu voiau sa vina! Aripile lui nu mai puteau zbura, iar sufletul lui era prea speriat si trist ca sa mai poata produce pulberea magica pentru aripi.

Statu asa, singur, disperat, incercand sa se gandeasca ce e de facut in continuare.

Intre timp se apropie de el o rama. Aceasta nici macar nu observa ca statea de vorba cu un fluture, nu cu un seaman de-al ei, dar se arata amabila si prietenoasa. Fluturasul nu ii raspundea, dar rama pesemene ca nu observa durerea fluturelui, si continua sa vorbeasca cu el.

Azi asa, maine asa, si fluturele observa ca ramele nu sunt niste creaturi rele, ba dimpotriva.

Doar ca nu voiau sa zboare, sau nu stiau sa zboare. Se multumeau sa se tarasca prin noroi. Nu se gandeau ca exista atatea alte minunatii pe lume, nu erau curioase, nu voiau nimic, nu isi puneau intrebari…adica erau exact opusul fluturilor. Se multumeau cu putin.

Iar fluturasul nostru, trist si suparat, se multumi si el cu compania ramelor. Ajunse sa creada in scurt timp ca asta este ceea ce merita.

“La urma urmelor, nu pot mai mult.

Sunt un fluture urat, mi-am pierdut magia de pe aripi care ma facea sa zbor. Nu mai insemn nimic.

Nici macar nu merit mai mult.

Si oricum, nu mai pot face ce faceam inainte. Nu mai pot zbura. Aripile mele s-au facut mici, nu mai au forta.

O sa traiesc si eu cum pot, aici, cu ramele”

Si … asta fu viata pe care si-o alese in continuare.

Uitase ca daca isi va deschide sufletul, pe aripile lui incet-incet se va reface pulberea magica!!!

Din cand in cand… se uita inspre vazduhul unde nu demult fusese stapan. Si il durea atat de mult sa vada cat de departe sunt zilele insorite! Dar ..nu putea plange. Lacrimile nu veneau. Lacrimile cadeau inauntrul lui, si ardeau.

Arareori, pe pamantul unde isi ducea viata, mai poposea cate un fluture frumos colorat, si i se facea dor sa fie si el liber si vesel.

Dar ceilalti fluturi pareau ca nu-l observa. Pesemene ca se gandeau ca e tot o rama. Erau probabil prea orbiti de frumusetea si curiozitatea care ii anima pe ei insisi ca sa se mai opreasca sa il observe si pe acest fluture cazut.

Trecu o perioada de timp foarte grea pentru fluturasul nostru.

Se obisnuise cu prezenta prietenoasa dar terna a ramelor. Se hotarase se si le faca pe ele prietene din moment ce ajunsese la convingerea ca nu putea mai mult, ca nu merita mai mult. Uneori, simtea nevoia sa spuna cuiva totul: sa impartaseasca cuiva disperarea, tristetea si durerea din sufletul lui, dar cui? Spera macar ca intr-o zi sa poata plange: astepta lacrimile sa ii spele ranile.

Cand a vazut ca nici lacrimile nu vin, ca nimeni nu stie cine este el de fapt, a luat intr-o buna zi hotararea sa iasa din noroiul in care traia.

S-a uitat lung la aripile lui, care fusesera nu de mult viguroase si a inceput sa le miste usor. Cata durere s-a abatut atunci asupra lui! Era probabil prima oara cand a realizat ca din minunatiile lui de aripi au ramas doar niste cioturi scofalcite. Pur si simplu nu mai stia ce sa faca cu ele.

Zile in sir a exersat din nou zborul. Dar zilele nu au ajuns. Hotarat insa sa poata zbura din nou, a perseverat luni si luni la rand.

Fara sa-si dea seama cum, minunea s-a intamplat: intr-o zi si-a dat seama ca s-a inaltat de la sol.

Dar aripile lui zburau doar din dorinta lui nestavilita de a fi ce era odata. Pulberea fina de pe ele nu se mai regenera, iar totul durea din cauza efortului prea mare. Cu toate astea, se incapatana zilnic sa se ridice, sa simta tot ce simtea odata.

Rezultatele au fost insa mediocre. Dimineata se trezea si incepea sa colinde din floare in floare. Facea ce stia ca face fiecare fluture din lume. Cu toate astea, in sufletul lui nu se mai petrecea nimic senzational: nu mai simtea bucurie nestavilita, nu mai simtea extazul si tumultul vietii. Iar cei din jur pur si simplu nu il mai vedeau ca pe un fluture extraordinar.

Iar seara, seara era cel mai rau: se intorcea jos, in noroi, cu aripile indurerate, cu speranta din ce in ce mai mica de a ajunge din nou sa aiba pulbere fina pe aripi.

Se mira de faptul ca nici ramele, nici fluturii din jur nu vedeau viata duplicitara pe care o ducea: se lupta pentru o viata buna si sus, in aer, si jos, printre rame. Nimeni nu observa ca nu mai e nici fluture, dar nici rama.

Pana cand, intr-o buna zi, un alt fluture s-a oprit pe aceeasi petala de floare cu el. Au inceput sa vorbeasca. Iar discutia pe care o ducea cu acest fluture nou era foarte diferita.

Zile la rand, au vorbit vrute si nevrute. Pana cand intr-o seara, s-a intamplat un adevarat miracol: celalalt fluture a inteles tot!!! L-A INTELES TOTAL, a inteles ce i s-a inamplat, l-a privit adanc in ochi si i-a patruns in suflet.

Si, pentru prima oara dupa atati ani de ascunzisuri, totul a iesit la iveala.

A avut increderea si puterea sa ii povesteasca tragedia cu paianjenul, a putut sa ii spuna cata disperare si suferinta era in sufletul lui... si... in sfarsit, in sfarsiiit lacrimile eliberatoare au curs: si fluturele a plans pentru toti anii in care nu a putut-o face, a plans lacrimile tristetii, lacrimile vinovatiei, lacrimile tacerii.. si in cele din urma a plans LACRIMILE SPERANTEI.

Iar din acest moment, timpul a inceput sa curga in favoarea lui: fiecare noua zi ii aducea incredere, speranta, cutezanta de a-si implini destinul, mandria, fericirea de a trai : tot ceea ce pierduse pana atunci.

Si din groapa murdara unde se cufundase, fluturele s-a intors inapoi la locul lui: printre flori, printre culori, printre vise pe cale de a se realiza.

Si praful magic al aripilor lui a revenit: deschizandu-si sufletul, aceeptandu-se, iubindu-se, miraculoasa pulbere s-a regenerat.

Iar acesta a fost momentul in care fluturele a inteles ca nu exista decat un singur sens: in SUS, in SUS, TOT MAI SUS. Ca linistea exista, ca iubirea exista, ca bucuria exista, ca echilibrul exista, ca viata in sine e un miracol, o sansa imensa pe care a primit-o, o speranta vie pe care o va aduce si el de acum inainte tuturor fluturilor cazuti. Si pe langa drumul ascendent, fericit si implinit al vietii lui, se oprea din cand in cand sa aline durerea altora, sa ii ajute sa faca imposibilul.

Si asa cum un fluture bun a crezut odata in el, daruindu-i cu simplitate si caldura pofta de viata, asa a crezut si el apoi in posibilitatea tuturor. Chiar si in puterea ramelor de a se metamorfoza in fluturi.:)