Pe atunci, trăiam ultimele luni ale vietii de studentă, şi locuiam în cămin cu prietena mea, Dariana.
Ajunsesem noi, nu ştiu cum, la concluzia că nu ne trăisem suficient studenţia. Prostii memorabile nu făcusem (decât foarte puţine, şi oricum, în apărarea noastră, alea putine se puteau încadra la secţiunea “must do cât eşti student”), nu pierdusem cine ştie câte nopţi, de copiat nu am stiut niciodată să copiez (vorbesc în numele meu – pe bune, am fost ultima găina – mereu aveam fiţuici la mine dar niciodată nu am avut curajul să le utilizez, iar handsfree-ul l-am considerat totdeauna un coşmar – nu-mi pot băga în urechi chestii deranjante), n-am dat party-uri din alea studenţeşti la care te trezesti ca dansezi cu necunoscuţi, putinele chefuri la care am ajuns au fost un eşec, am plecat acasă oripilate... şi tot aşa..
Pe scurt, nu am fost cele mai cool studente din lume. Aşa că la sfârşitul anului trei ne-am decis să dregem busuiocul.
Într-o seara călduroasă ne-am hotărât să ieşim şi noi în oraş, trendy-flendy sau ceva, cum ar fi trebuit să fim noi toată facultatea şi ne părea rau că nu fusesem. Ieşirea nu a fost cine ştie ce, ne-am simţit bine în felul în care înţelegeam noi: povestind diverse (printre care şi unele răutăţi specific feminine, recunosc).
Ne-am dat aşadar seama ca tot degeaba, n-avem noi stofă de studenţi d’ăia gen “living la vida loca”, şi ne-am decis să ne întoarcem acasă pe jos, într-o plimbare (era o seară superbă de primăvara).
La un moment dat ( “moment dat” ăsta care a fost decisiv în viaţa mea) am auzit un mieunat foarte slab din curtea interioară pe lângă care treceam - proprietate publică de altfel. Cred.
Pentru că era seară si pentru că vederea nu e punctul meu forte şi nici al prietenei mele, ne-am trezit orbecăind printre boscheţii din curtea magică dupa emanatorul mieunăturilor jalnice.
Am identificat cinci minute mai târziu sursa miorlăielilor: sus într-un copac se suise un pui de pisică mic, mic de tot, care nu mai ştia să coboare. Plus că prin zonă se învârteau niste dulăi cărora le zâmbeam şi eu puţin şăgalinc, cu juma’ de dantură.
M-am uitat în sus, în pom, cu mâinile în şold. A naibii pisică, după ce că era seară, mai avea şi blana neagră tuci.
“Ooooook, am identificat miorlăitoarea. Mai departe ce fac? O fi a lu’ nenea de are atelier de tâmplărie pe aici »
M-am dus deci la nenea cu atelierul - habar nu avea de unde apăruse pisica. Tot ce ştia era că o auzea mieunând de acolo de vreo două zile…
Grozav! Acum mi se rupea sufletul de mila ei... Două zile în pom inseamnă doua zile fără mâncare, apă sau odihnă “comme il faut”. Pipi o fi făcut? Aşa, din pom?
Mi-am dat seama ca animalul trebuia coborât rapid. Într-un colţişor de minte mă chinuia însă intrebarea “Ce naiba fac cu pisica asta după ce o dau jos?!?!?!”
Am decis să alung gândurile necurate şi să iau lucrurile pe rând. Prioritar era să o cobor cumva de acolo.
Mi-am descălţat sandalele cu toc cui, şi încurajată de prietena mea care cheerleader-uia lângă copac, am încercat să mă sui în pom (am menţionat că eram îmbrăcată în alb?)
N-am reuşit mare lucru, decât să rup o creangă, să îmi julesc bărbia şi să-mi belesc coatele. Dezamăgită de veleităţile mele de primată, m-am întors la nenea de la atelier să îi cer o scară.
Nenea n-avea scară. Cum de nu avea, mare mister, eu credeam că toţi bărbaţii au scule din astea care scot oamenii din impas. Unde mai pui că nenea avea atelier de tâmplărie!? Să lucrezi toată ziua cu lemnul şi să nu-ţi faci tu, mândrie de bărbat aflat în plin midle age crisis, măcar o scăriţă acolo?
Ne-am mai învărtit sub pom. Dariana a văzut la un moment dat un grătar mai înalt undeva mai în fundul curţii (cine face grătare în curtea atelierului de tâmplărie ?) Ne-am decis să mergem după el şi să ne suim pe el şi de acolo mai departe în pom, că de la înălţimea respectivă crengile erau mai serioase, nu riscam să-mi rup barba a doua oară. Doar că grătarul naibii era cu picioarele betonate, să nu-l fure careva probabil.
După îndelungi consfătuiri, ne-am dus înspre cămin. Să luăm de acolo una bucată rugby-ist (stăteau în camin vreun miliard de ei) să ne ridice careva pe umeri sau să dea el însuşi jos pisica. Aştia erau în cantonament.
Odată în viaţă mi s-a întămplat să am nevoie de ei... şi taman atunci s-au găsit să plece ...
Ne-am dus la portar şi ne-am rugat de el să ne dea o scară. Iniţial, s-a gândit probabil că suntem băute/drogate/nebune. Într-un final, ne-a dat însă o scară.... imensă şi grea ca dracu’, ce-i drept, dar calul de împrumut nu se caută la dinţi. Mi s-a părut că e cea mai grozavă scară din lumea, tatăl şi mamăl tuturor sculelor de dat jos pisici.
Mai târziu 5 minute în acea seara, oricine a trecut pe Calea Bogdăneştilor (stradă circulată de altfel) a avut deosebita plăcere de a vedea doua individe de o înălţime dubioasă, care cântareau împreuna cât ar cântări în mod normal un om de o greutate decentă – opintindu-se din rărunchi, cărând o scară imensă pentru gabaritul lor.
La finalul traselui eram ferm convinsă că am deja hernie + alte boli provocate de cărat greutăţi. În acele momente, mi-ar fi plăcut să fiu furnica Fănica, să pot duce în spate de n’şpe ori greutatea mea.
Într-un sfârşit apocaliptic, dat fiind faptul că deja era beznă de-a binelea afară, curtea nu era iluminată şi pisica era neagră ca o cioară, am dibuit animalul undeva printre crengile pomului şi l-am coborât.
A venit şi nenea cu tâmplăria, mirosind puternic a ceva băutura spirtoasă, puturoasă şi a inceput să râdă cu lacrimi când ne-a văzut cu scara. Apoi, în cel mai libidinos fel cu putinţă, ne-a pupat şi mâinile “de fete bune” de eram noi. Am zis eu din prima că era în perioada tulbure a vârstei mijlocii...
Abia din acel moment a început greul. Ştiam că dacă las animalul acolo o să-l înghită câinii ăia fără să clipească.
“Okkk... pasul 1 – terminat. Da’ ce rahat (turcesc, evident) fac mai departe? Eu locuiesc în cămin, n-am condiţii, nu-s responsabilă, nu-s în stare să ştiu că depinde cineva de mine. Plus că n-am bani de veterinar, kitty-cat, nisip de pisici, zdrăngănele . Unde mai pui că nici timp nu am, ce naiba, îmi bate licenţa la uşă... Şi când o să termin cu licenţa îmi expiră şi contractul de cazare, nici n-o să am unde locui... În mod sigur nu am nevoie de o pisica. O să o las unde am găsit-o, şi gata. Nu îmi trebuie griji în plus.
........................................................................................
Jumătate de oră mai târziu, în camera de cămin eram eu (oblojindu-mi bărbia belită), Dariana şi o pisica slabă, cu urechile mari de liliac şi neagră tuci.
VA URMA.
