Atentie! Bunatatea nu se mimeaza in Ajun!

Toata lumea pune frana. Parca nimanui nu ii mai sta capul decat la sarbatorile ce urmeaza. Pana si eu, care nu ma numar printre fanii infocati ai aceste perioade, simt nevoia sa ma cuibaresc pe canapea, sa ma acopar cu o patura cu reni colorati si sa sorb cu ochii mijiti a relaxare o ciocolata calda cu scortisoara (nu mai conteaza ca n-am patura cu reni, si nici curaj sa ma pun cu ciocolata calda pe canapea, ca sigur o vars).

In fiecare dimineata, invariabil, la scoala, copilasii imi pun aceleasi intrebari: "Doamnaaaaaaa, cand linge? (inca nu am reusit sa le extirp eroarea asta si sa ii conving ca de fapt nu "linge" ci ninge") Doamnaaa cand vine Mosu'? Doamnaaa, mai putin si vine vacanta, nuuu?"

Prin cancelarie, colegele vorbesc despre curatenia generala, despre ce cadouri le iau copiilor lor de acasa, despre reducerile din Real, despre cum sa faci multe prajituri, cu mii de calorii, la preturi imbatabile.

Pe bloguri, oamenii scriu despre magia Craciunului, luminite, globulete, vacante idilice cu multa zapada si cozonaci dolofani, aurii. Daca e sa te iei dupa toate dulcegariile, ai putea sa crezi ca realitatea se transforma in basme, ca in coada cateilor se ivesc incretituri care se trasforma in covrigi, si ca toate detaliile unei realitati scarboase se trasforma in bombonele in culori mii si mii.

De ce ne-am obisnuit sa ne maimutarim in halul asta de Craciun, ce legatura are teatrul ieftin cu Nasterea lui Hristos?

Dupa ce un an intreg am injurat la semafor si am dat cu piciorul in cainele vecinului cand dobitocul nu se uita, acum vream sa "fim mai buni". Si stiti ceva? Eu nu-mi doresc sa ma transform in Zana Maseluta la sfarsit de an, nu fac eforturi sa fiu mai blanda, mi se pare o ipocrizie. Nu pot acum sa ma opresc miloasa sa dau poamana pe strada, zambind angelic, unui cersetor pe care l-am vazut zilnic, si l-am blagoslovit de tot atatea ori in mintea mea, amintindu-mi cum, aflata la alimentara la coada in spatele lui, el cumpara Cola si Kent din banii unor oameni care poate si-au rupt din buzunarul rascolit de gol.

Nu suntem tot noi, acum, pe ultima suta de metri a lui 2010? De ce ne fortam sa fim asa darnici si calzi, nimic din ce nu vine din suflet nu are valoare, e o fatarnicie care ma face sa am nevoie de baxuri intregi de Emetiral.

Dupa ce in restul celor 11 luni s-au inselat unii pe altii, gasindu-si placerile prin paturi si intre coapse straine, cuplurile devin acum strans unite, isi fac cadouri si petrec seara de Craciun in familie, pentru ca asa se cuvine, pentru ca "familia e cel mai important lucru din lume". Femei care cu 2 luni inainte mergeau boite la ochi si la bot la intalniri sordide cu alte perechi de fermoare de pantaloni, clipesc acum angelic, a neprihanire, impart bomboane la copii si iau parfumuri scumpe sotilor incornorati. Ba chiar mai mult, acum e perioada in care, din cauza acestui val de bunatate care le cuprinde subit in vartej, isi reamintesc cum e sa mangai din nou individul care ti-a pus pe deget verigheta, dar pe care in restul anului il ignori sub diferite pretexte penibile, povestindu-le prietenelor ironic cat de mila sau sila a ajuns sa-ti fie de el.

Ce sa mai povestesc despre fidelitatea care ii loveste si pe barbatii infideli in aceasta perioada? Delicios, delicios! In seara de Craciun, amantele stau de obicei singure si ofilite, aceasta fiind seara in care masculul cel feroce se intoarce spasit intre fustele nevestii, ducandu-i flori si sarutandu-i mana, galant. Daca i-ai vedea si nu i-ai cunoaste, ai spune ca sunt niste miracole umblatoare, dovada ca iubirea exista, insista si persista.

Auzi, "papuse" mica si infidela, n-ai vrea tu sa lasi mascarda asta deoparte, si sa fii tu insati, ca macar sa fii o vaca pana la sfarsit daca tot te-ai apucat?

Iar tu, ola ola e, macho man, te poti scuti pe tine si pe restul de avanturile de generozitate, false, de plastic?

Iar tu, care te-ai zgarcit tot anul sa dai pana si un leu un plus unor persoane care poate chiar meritau ajutor, nu ai vrea sa o lasi naibii de treaba si sa nu te apuci sa arunci acum cu bani in cosurile celor care merita sau nu merita, fara sa te uiti, doar ca sa te simti tu generos si patruns de evlavia crestina?

Iar tu, care n-ai sunat-o pe bunica de mai bine de 7 luni, nu vrei sa o lasi mai moale cu interesul brusc manifestat fata de colesterolul ei? Si daca in toate celelalte zile ale anului ai uitat ca sunt copii necajiti pe lume si ai intors capul sa nu-i vezi, nu vrei sa le lasi naibii de vizite la orfelinat, lacrimi si scancete de sezon?

Toate astea sunt exemple clasice de prostii, eroisme false, fatarnicii si mizerii, facute nu pentru binele altora, ci pentru stima noastra de sine, ca sa ne spalam de senzatia de vinovatie, totul pentru noi, TOTUL e pentru noi, fiinte egoiste ce suntem. Sunt "Craciunisme"si "Revelionisme" facute uneori si de ochii lumii, insa de cele mai multe ori izvorate din iubirea noastra fata de noi insise, pentru a ne minti, noi pe noi, ca suntem fiinte extraordinare, merituoase si credincioase, de vreme ce sarbatorim asa de frumos Nasterea Domnului.

Mi se pare o insulta, un pacat strigator la cer, o blasfemie care nu are legatura cu credinta sau cu samburele religios si spiritual al Craciunului. Toata imbuibarea aceasta, toata blandetea falsa , toate acestea valoreaza exact nimic. Zero taiat in patru.

De Craciun, in loc sa ne manjim la gura de grasime de mezeluri proaspete, cefe de porc si maioneze, sa ne aducem aminte CE sarbatorim de fapt. Sa ne luam un ragaz scurt pentru a ne gandi la semnificatia adevarata a acestei sarbatori.

Iar daca e sa tragem linie, ca de sfarsit de an, si vrem sa facem rezolutii cu noi insine, ideal ar fi sa facem planuri cu bataie lunga, planuri de imbunatatire a persoanei noastre, care sa nu se topeasca odata cu intoarcerea la munca, in ianuarie.

Vrem sa fim niste persoane mai bune? Minunat, ce-ar fi sa ne tina tot anul? Ce-ar fi sa aratam si prin aprilie interes fata de persoanele de care uneori uitam, in mod nedrept, si sa le facem cate o bucurie, doar pentru a le face vietile mai frumoase?

Accepta-ti limitele si egoismele, nu mai fii actor de sezon. Esti tot tu, tot tu, si in seara de Ajun in fata bradului impodobit. Iar daca ti-e rusine cu tine, asa cum esti, atunci si acolo, ceva e foarte gresit.

Insa orice lucru gresit se poate repera, lipiciul si ustensilele sunt la tine.Suntem cu totii niste simpli oameni, care traim printre alti simpli oameni. In ziua in care vom fi uitat asta, totul va fi pierdut. In ziua in care ne vom aminti mai des asta, vom putea astepta si Craciunul limpezi si netulburati de vinovatia pe care incercam sa ne-o spalam acum, pe ultima suta de metri.

Asa cum porcul nu se mai ingrasa in Ajun, nici bunul simt nu se mimeaza, nu se fabrica si nu se infoaie sa para mai mare, asa ca pernele, de Ajun.

Sa ne fie lumina-lumina si fericirea-fericire! Asa sa ne ajute Dumnezeu, sa ne putem bucura de Craciun de realitati, si nu de gesturi false. Un decembrie curat si sincer tuturor!

Pisica. Ultima parte.

CONTINUARE

In prima seara petrecuta in camin, dupa ce a mancat, a baut, a facut pipi &co., a mancat, baut, a mancat, a baut, a mancat, a baut si a facut un ultim pipi mic, pisicii celei negre i-a fost frica sa adoarma. Culmea tupeului, zic. Statea ghemuita si incerca sa ramana treaza. Cand somnul o biruia, si capul ii cadea, boticul atingandu-i pardoseala, se trezea si incerca sa ramana “lucida”. Ii era de teama. Tupeu, mare tupeu sa nu aiba pic de incredere in mine, dupa cate patimisem in ultimele doua ore din cauza ei.

Pentru ca in afara de aventura coborarii ei din copac, povestita anterior, am mai suferit niste peripetii din cauza ei in acceasi seara.Mai exact, am introdus-o ilegal in camin, ca pe niste imigranti plini de droguri din Mexic. In intervalul de timp in care prietena si colega mea inapoia scara portarului, eu indesam pisica intr-o poseta. Apoi, in timp ce Dariana s-a dus sa deschida geamul pentru a prelua poseta cu incarcatura pretioasa ( ce noroc ca stateam la parter ) eu asteptam sub camera de filmat de la poarta, incercand sa par cat mai relaxata, fiind sigura ca portarul ma urmareste pe monitoarele lui blestemate. Mai ca nu fluieram (asa fac oamenii in filme cand se fac ca ploua – imi trecuse o secunda prin minte ideea cum ca poate ar fi bine sa fac si eu la fel, dar mi-a trecut repede, simtindu-ma usor retardata).

Cand fereastra (cunoscuta si sub numele de “El Passo”) s-a deschis in sfarsit, am inmanat poseta cu continut felin celeilalte mame surogat. Si apoi, am intrat degajata in camin, incercand sa fac sa para toate astea firesti, si sperand adanc in sinea mea ca portarul sa nu ma ia la intrebari. Din fericire, nu mi-a spus nimic. Cred ca banuia ca am introdus alcool in camin, si din spirit de solidaritate s-a facut si el ca ploua (puteam sa fluieram si sa ne uitam pe sus amandoi, deci).

Si daca cineva credea ca doza zilnica recomandata de ilegalitati s-a consumat in acel moment, se inseala.

Pentru ca, pentru binele pisicii, a trebuit sa fur.

Si am furat. Nisip de la vecini, in timp ce cainele lor urat, cu cap mega supra-dimensionat, se uita la mine mirat, de parca stia ca fac ceva rau si sunt la cheremul lui. Privirea lui ma ardea, si ma simteam ca ultima dobitoaca, in timp ce ajunsesem fur o tavita de nisip cu un caine holbandu-se parca a batjocura la mine.

In camera, a durat cateva ore bune pana i-a disparut si pisicii frica, hotarandu-se brusc ca ii place de noi. A inceput sa toarca si mai-mai ca si zambea.

Am decis ca pana dupa deparazitare sa ii amenajam un spatiu in baie. Am luat asadar o cutie de carton, un tricou de-al meu de casa, o soseta si un con de brad.... si ta-daaaa... i-am amenajat si o casuta primitoare langa chiuveta. Si chiar daca la inceput m-am indoit de logica mea de a pune un con de brad in patul unei pisici, mai tarziu s-a dovedit ca am avut inspiratie, conul de brad ramanand favoritul ei din tot trusoul adunat in timp.

Bineinteles ca nu voiam sa pastrez pisica. Cateva zile mai tarziu, am organizat un foto-shooting, cu pisica pe pat, langa pat, pe jucarii, intre jucarii, intinsa, facuta ghem, treaza, adormita etc etc si am pus anunt pe internet.

Intre timp, hoata se purta de parca ma iubea. Torcea, se impingea in mine, imi sarea sus in brate cat timp stateam la calculator, si nenorocita continua sa zambeasca!

“Pleaca mai pisica proasta, nu esti a mea si nu te iubesc, nu te uita asa la mine de parca ti-ar pasa, si mai ales nu fa fata asta zambitoare de alintatura multumita de viata."

Dar ea nu voia sa ma asculte. La cat de umana parea, nu m-ar fi mirat aproape de loc sa o aud intr-o zi ca incepe sa imi spuna “mama” “papa” “caca” “apa”.

Zilele treceau, si nimeni pe net nu parea sa para interesat de animal. Intre timp, ea primise o gramada de nume. Ii ziceam cand Blondy ( i se potrivea ca turnat numele la cat de neagra era), cand Durex (nu mai stiu cui si cum ii venise ideea geniala), cand Vizi si, in general, o strigam cum ne venea la gura.

De cand cu aparitia ei in camera noastra, imi luasem gandul de la suluri intregi de hartie igienica. Le gaseam mereu insirate pana la ultimul centimetru, facute ferfenita sau doar parasite asa dupa o mega tura de joaca. Nu a mai existat sul intreg si nevatamat din acea zi.

Si sa nu cumva sa credeti ca nu era smechera. Incet incet a reusit evident cu zambetul ei nefiresc sa mi se bage pe sub piele si sa cedez teren in fata ei. La propriu. Am inceput prin a o lasa sa doarma in patul liber din camera, pe urma o lasam si in bratele mele cat eu stateam la calulator, ca pana la urma sa ii cedez si un locusor in patul meu. Nu am putut sa o refuz pur si simplu. Plus ca in serile in care eram singura, ma bucuram tare de prezenta ei cand venea si se cuibarea la picioarele mele, torcand vesela cu ochii mijiti de bucurie.

Cand veneau persoane pe care nu le agream in vizita la mine, in special de sex barbatesc, eu fiind singura pe atunci, imi placea la nebunie sa ii supun unor suplicii. Mai exact, ii puneam sa imi scoata pisica pe afara si sa aiba grija de ea ca de ochii din cap. Iar eu stateam si ma prapadeam de ras de pe geam, urmarind pisica in fata caminului, cum se joaca fericita prin iarba in timp ce era pazita de diverse persoane morocanoase, pe a caror buze puteam citi o colectie intreaga de injuraturi colorate (ca in reluarile slow motion de fotbal).

Si Vizi/Durex/Blondy crestea ca o minunatie, si nu mai seamana de loc cu puiutul amarat pe care l-am gasit in copac. Mirosea frumos de la dormitul in asternuturile cu miros de Lenor si de la stersul pe labute cu servetele umede, avea o blana stralucitoare, si nu mai era de loc speriata, fiind uneori de-a dreptul impertinenta, de parca eu ii apartineam ei, si nu invers.

Iar eu cu Dariana ne prapadeam de dragul ei. Ne spuneam mereu ca suntem o familie cu adevarat fericita.

Cand facea magarii, eram foarte aspre cu ea: ii aruncam o privire groaznic de mustratoare, zicandu-i “foarte foarte urat ce ai facut, pisi rea”. Dar ne impacam rapid, era o manipulatoare de nota 10.

Din pacate, ca toate lucrurile frumoase, stabilitatea si fericirea noastra erau amenintate de terminarea facultatii. Avusesem cursul festiv, luasem licenta si urma sa ne expire contractul de cazare. Stiam ca ma voi muta in chirie, si nu pot tine pisica cu mine, pentru ca urma sa ma mut cu o persoana necunoscuta care nu voia animale in casa. Iar toate tacticile mele (din ce in ce mai pirpirii, recunosc, pentru ca mi-era tot mai greu sa renunt la ea) de a o plasa dadusera gres.

Si nu puteam sa mai dorm noaptea de grija ei. O simteam cuibarita la picioarele mele, avand atata incredere in mine, si eu stiam ca nu am ce sa fac, ca nu o pot tine cu mine iar sufletul nu ma lasa sa o abandonez.

Pana la urma, mi-am (re)gasit aliatii dintotdeauna. Cine sa te scoata din rahat daca nu parintii? Au fost ei deacord sa o ia (desi mai aveau 2 pisici si un caine si nu isi mai doreau, erau deja prea multe) cu conditia sa o sterilizez.

Dupa ce am carat-o intr-o cutie de banane, schimband 2 tramvaie, pe o cladura infernala ca sa ajung la clinica unui veterinar, am aflat ca era inca prea mica pentru a fi castrata. Asa ca, promitand solemn parintilor ca o voi aduce inapoi in Timisoara la sterilizat cand va fi destul de mare, i-am facut bagajele si am dus-o la parintii mei.

Cu trenul. Iar magarita aia de pisica desteapta si iubita parca a stiut sa nu fie speriata, sa fie cuminte in tren si sa stea chitita malc pe fundul cutiei ei ori de cate ori trecea nasul pe langa noi. Nu a trebuit sa o fugaresc pe sub banchete sau pe culoar, nu a trebuit sa ii lipesc gura cu scoci sa nu miorlaie si sa ma dea de gol, a fost ca de fiecare data, un model .

S-a adaptat rapid la parintii mei la curte. Ii placea nespus libertatea redobandita de a se fugari in voie cu celelalte pisici, de a se catara in pomi si pe garduri si de a explora toate cotloanele. Cand mergeam acasa la parinti, parca ma recunostea. Si nu mi se mai dadea jos din brate, si facea din nou mutra aia care parca zambea si torcea si dormea din nou, ca in vremurile in care eram o familie cu ea si cu Dariana, la picioarele mele.

Parintii mei au indragit-o mult si au avut mare grija de ea. Cand voia sa stea prin casa, avea voie, cand avea chef de curte sa alerge - dorinta ii era indeplinita. Iar cand vorbeam la telefon cu mama, de multe ori o auzeam torcand in bratele ei. Totul iesise nesperat de bine pentru toata lumea.

Dar intr-o seara de noiembrie, la telefon, tocmai cand ma pregateam sa o intreb ce face Vizi a mea draga, mama mi-a dat teribila veste. Pe pisica mea, cea mai draga si mai draga dintre toate pisicile lumii a calcat-o masina. “Blondina” mea murise.

Am suferit mult, si acum simt inca de fiecare data cu gandul la ea un ghimpe, la gandul ca nu mai e, si inca ma intristeaza lipsa ei cumplit. M-am consolat (mult spus ) doar cu gandul ca i-am facut scurta ei viata frumoasa, si ca nu am lasat-o sa moara in curtea in care am gasit-o in pom.

Am iubit-o atat de mult iar cine a pierdut vreodata un animal drag stie cum e sa fii lipsit brusc de o mogaldeata care iti insenina si cea mai proasta zi, chiar si atunci cand facea pipi in pamantul din ghiveciul cu flori.

Am ramas din toate astea cu experienta fericita de a avea o asa simpatica de pisica. Cea mai draga si cea mai zambitoare din cate au existat vreodata pe lume.

Pisica. Partea 1.

Pe atunci, trăiam ultimele luni ale vietii de studentă, şi locuiam în cămin cu prietena mea, Dariana.

Ajunsesem noi, nu ştiu cum, la concluzia că nu ne trăisem suficient studenţia. Prostii memorabile nu făcusem (decât foarte puţine, şi oricum, în apărarea noastră, alea putine se puteau încadra la secţiunea “must do cât eşti student”), nu pierdusem cine ştie câte nopţi, de copiat nu am stiut niciodată să copiez (vorbesc în numele meu – pe bune, am fost ultima găina – mereu aveam fiţuici la mine dar niciodată nu am avut curajul să le utilizez, iar handsfree-ul l-am considerat totdeauna un coşmar – nu-mi pot băga în urechi chestii deranjante), n-am dat party-uri din alea studenţeşti la care te trezesti ca dansezi cu necunoscuţi, putinele chefuri la care am ajuns au fost un eşec, am plecat acasă oripilate... şi tot aşa..

Pe scurt, nu am fost cele mai cool studente din lume. Aşa că la sfârşitul anului trei ne-am decis să dregem busuiocul.

Într-o seara călduroasă ne-am hotărât să ieşim şi noi în oraş, trendy-flendy sau ceva, cum ar fi trebuit să fim noi toată facultatea şi ne părea rau că nu fusesem. Ieşirea nu a fost cine ştie ce, ne-am simţit bine în felul în care înţelegeam noi: povestind diverse (printre care şi unele răutăţi specific feminine, recunosc).

Ne-am dat aşadar seama ca tot degeaba, n-avem noi stofă de studenţi d’ăia gen “living la vida loca”, şi ne-am decis să ne întoarcem acasă pe jos, într-o plimbare (era o seară superbă de primăvara).

La un moment dat ( “moment dat” ăsta care a fost decisiv în viaţa mea) am auzit un mieunat foarte slab din curtea interioară pe lângă care treceam - proprietate publică de altfel. Cred.

Pentru că era seară si pentru că vederea nu e punctul meu forte şi nici al prietenei mele, ne-am trezit orbecăind printre boscheţii din curtea magică dupa emanatorul mieunăturilor jalnice.

Am identificat cinci minute mai târziu sursa miorlăielilor: sus într-un copac se suise un pui de pisică mic, mic de tot, care nu mai ştia să coboare. Plus că prin zonă se învârteau niste dulăi cărora le zâmbeam şi eu puţin şăgalinc, cu juma’ de dantură.

M-am uitat în sus, în pom, cu mâinile în şold. A naibii pisică, după ce că era seară, mai avea şi blana neagră tuci.

“Ooooook, am identificat miorlăitoarea. Mai departe ce fac? O fi a lu’ nenea de are atelier de tâmplărie pe aici »

M-am dus deci la nenea cu atelierul - habar nu avea de unde apăruse pisica. Tot ce ştia era că o auzea mieunând de acolo de vreo două zile…

Grozav! Acum mi se rupea sufletul de mila ei... Două zile în pom inseamnă doua zile fără mâncare, apă sau odihnă “comme il faut”. Pipi o fi făcut? Aşa, din pom?

Mi-am dat seama ca animalul trebuia coborât rapid. Într-un colţişor de minte mă chinuia însă intrebarea “Ce naiba fac cu pisica asta după ce o dau jos?!?!?!”

Am decis să alung gândurile necurate şi să iau lucrurile pe rând. Prioritar era să o cobor cumva de acolo.

Mi-am descălţat sandalele cu toc cui, şi încurajată de prietena mea care cheerleader-uia lângă copac, am încercat să mă sui în pom (am menţionat că eram îmbrăcată în alb?)

N-am reuşit mare lucru, decât să rup o creangă, să îmi julesc bărbia şi să-mi belesc coatele. Dezamăgită de veleităţile mele de primată, m-am întors la nenea de la atelier să îi cer o scară.

Nenea n-avea scară. Cum de nu avea, mare mister, eu credeam că toţi bărbaţii au scule din astea care scot oamenii din impas. Unde mai pui că nenea avea atelier de tâmplărie!? Să lucrezi toată ziua cu lemnul şi să nu-ţi faci tu, mândrie de bărbat aflat în plin midle age crisis, măcar o scăriţă acolo?

Ne-am mai învărtit sub pom. Dariana a văzut la un moment dat un grătar mai înalt undeva mai în fundul curţii (cine face grătare în curtea atelierului de tâmplărie ?) Ne-am decis să mergem după el şi să ne suim pe el şi de acolo mai departe în pom, că de la înălţimea respectivă crengile erau mai serioase, nu riscam să-mi rup barba a doua oară. Doar că grătarul naibii era cu picioarele betonate, să nu-l fure careva probabil.

După îndelungi consfătuiri, ne-am dus înspre cămin. Să luăm de acolo una bucată rugby-ist (stăteau în camin vreun miliard de ei) să ne ridice careva pe umeri sau să dea el însuşi jos pisica. Aştia erau în cantonament.

Odată în viaţă mi s-a întămplat să am nevoie de ei... şi taman atunci s-au găsit să plece ...

Ne-am dus la portar şi ne-am rugat de el să ne dea o scară. Iniţial, s-a gândit probabil că suntem băute/drogate/nebune. Într-un final, ne-a dat însă o scară.... imensă şi grea ca dracu’, ce-i drept, dar calul de împrumut nu se caută la dinţi. Mi s-a părut că e cea mai grozavă scară din lumea, tatăl şi mamăl tuturor sculelor de dat jos pisici.

Mai târziu 5 minute în acea seara, oricine a trecut pe Calea Bogdăneştilor (stradă circulată de altfel) a avut deosebita plăcere de a vedea doua individe de o înălţime dubioasă, care cântareau împreuna cât ar cântări în mod normal un om de o greutate decentă – opintindu-se din rărunchi, cărând o scară imensă pentru gabaritul lor.

La finalul traselui eram ferm convinsă că am deja hernie + alte boli provocate de cărat greutăţi. În acele momente, mi-ar fi plăcut să fiu furnica Fănica, să pot duce în spate de n’şpe ori greutatea mea.

Într-un sfârşit apocaliptic, dat fiind faptul că deja era beznă de-a binelea afară, curtea nu era iluminată şi pisica era neagră ca o cioară, am dibuit animalul undeva printre crengile pomului şi l-am coborât.

A venit şi nenea cu tâmplăria, mirosind puternic a ceva băutura spirtoasă, puturoasă şi a inceput să râdă cu lacrimi când ne-a văzut cu scara. Apoi, în cel mai libidinos fel cu putinţă, ne-a pupat şi mâinile “de fete bune” de eram noi. Am zis eu din prima că era în perioada tulbure a vârstei mijlocii...

Abia din acel moment a început greul. Ştiam că dacă las animalul acolo o să-l înghită câinii ăia fără să clipească.

“Okkk... pasul 1 – terminat. Da’ ce rahat (turcesc, evident) fac mai departe? Eu locuiesc în cămin, n-am condiţii, nu-s responsabilă, nu-s în stare să ştiu că depinde cineva de mine. Plus că n-am bani de veterinar, kitty-cat, nisip de pisici, zdrăngănele . Unde mai pui că nici timp nu am, ce naiba, îmi bate licenţa la uşă... Şi când o să termin cu licenţa îmi expiră şi contractul de cazare, nici n-o să am unde locui... În mod sigur nu am nevoie de o pisica. O să o las unde am găsit-o, şi gata. Nu îmi trebuie griji în plus.

........................................................................................

Jumătate de oră mai târziu, în camera de cămin eram eu (oblojindu-mi bărbia belită), Dariana şi o pisica slabă, cu urechile mari de liliac şi neagră tuci.

VA URMA.

Intre ape

Erau doi călători, doi oameni reali rătăciţi din voia lor într-o lume aproape ireală. El purta un rucsac în spate şi o hartă în mână. Ea, o geantă micuţă şi un suflet mirat, dilatat, volatilizat.

Le era foame, aşa că îşi cumpăraseră câte o felie mare de pizza şi se aşezaseră pe treptele unei clădiri. Aproape de ei, se auzea un cântec lin, izvorât parcă nu din talente omeneşti, ci din oraşul însuşi.

Oraşul! Veneţia! Veneţia!

Veneţia cântă. Işi cântă apele verzui-albăstrui, îşi cântă undele gondolelor, îşi cânta istoria care se revarsă din fiecare moleculă, perioadele de glorie, oamenii, porumbeii, bijuteriile, ungherele, operele de artă ascunse în magazine obscure.

Sunt melodii ce povestesc alte vremuri, sunt melodii despre Palatul Dogilor, despre Ponte Rialto, despre Ponte dei Sospiri, unde suspinele deţinuţilor care îl traversau, îndreptându-se spre moarte se pot auzi încă (şi nu-ţi vine să crezi că într-un asemenea loc se poate muri).

Dar mai presus de toate, Veneţia cântă despre sufletul ei. Tot ce există în ea, corpul ei fizic, de la prima până la ultima picătură de apă, de la prima până la ultima clădire, piatră, piaţă sau muzeu alcătuiesc o esenţă atât de puternică încât este posibil să te ameţească, să te compleşească, la fel ca un drog.

Ai grijă de sufletul tău, când ajungi aici. Un asemenea loc poate să ţi-l fure, să ţi-l cureţe sau să ţi-l pervertească, în funcţie de esenţa ta umană. Îţi poate trezi insticte întunecate sau îţi poate face lumina interioară mai strălucitoare, repet, asta depinde de schela pe care ţi-e construită inima, de fundaţiile tale, de tot ceea ce înseamnă bază în persoana ta.

În orice caz, niciun suflet de pe lume nu va rămâne impasibil, nu va rămâne la fel după întâlnirea cu acest loc care nu ar fi trebuit să existe, şi care totuşi în mod paradoxal vieţuieşte mai mult decât majoritatea covârşitoare a altor oraşe.

La aceste lucruri se gândea şi călătoarea de pe trepte, care continua să îşi savureze felia de pizza: la veşnicia unui oraş muritor, care nu va rezista timpului, dar care va rezista ca spirit. Chiar ras de pe suprafaţa pământului, un astfel de loc, vizitat de milioane şi milioane de oameni care s-au îndrăgostit de el, care au dormit aici, care s-au bucurat aici, care au cumpărat amintiri pe bani şi şi-au făurit amintiri cu ochii minţii, care s-au sărutat, care s-au minunat,

care au râs, care au apreciat, pozat, inspirat, respirat, umblat... nu poate muri cu totul.

Era înebunită de frumuseţea ultimelor zile: Sienna, Pisa, Florenţa, Bologna, întreaga regiune Toscana.... minunat, minunat, totul! Cum pot unii oameni călca în aceste locuri fără să se lase cuprinşi în vârtejul de simţiri?

Şi uitându-se apoi la el, se gândi să îi mulţumească, să îl facă să înţeleagă fericirea ei. Neavând însă vorbe destule, se mulţumi să îi zâmbească şi să îl strângă de mână.

Spera ca el să priceapă conversaţia tacită, şi să se bucure alături de ea de ultimele clipe ale unei vacanţe care o umpluse de emoţii şi o golise de cuvinte...

Scrisoare pentru Emma.

Motto : « Ochii ei se topeau intr-ai mei, dospind in mine, cu caldura lor blanda, o legatura inefabila. Si am simtit toata forta iubirii ei rascolindu-mi inima”

Cand ne-am cunoscut pentru prima data, aveai dimensiunile antebratului meu. Doar ca aveai o gura uriasa (la propriu si la figurat, nu stiu cum reuseai sa plangi exact ca o trompeta) si ai facut cumva, numai tu stii cum, sa imi intorci tot sistemul de valori peste cap. Te-ai asezat intr-o clipita pe locul intai, si reusesti sa iti pastrezi coronita de premianta si acum.

Habar nu aveai ca stateam pe marginea patului de spital si ma holbam la tine, fara sa clipesc, emotionata de abia ma mai tineam pe picioare. Mi-ai umplut lumea cu ochii tai albastri, cu talpicile roz, cu beveticile vesnic patate, cu primele gangureli, cu mirosul de crema de bebe, cu gingiile tale cu care incerci sa ma musti, cu biberoane, cu suzete, cu jucarii, cu tot ce ai adus odata cu aparitia ta.

I-am privit burtica mamei tale devenind din ce in ce mai mare si mai rotunda ca un pepene, si nu-mi vine sa cred ca de acolo a venit asa o minune.

Si stii ce nu-mi mai vine sa cred? Ca ieri te-am vazut punandu-ti piciorusele unul in fata celuilalt, intr-o simulare de mers, ca te-am vazut stand singura pe piciorusele alea ca niste gogosi, sprijinita de marginea patului.

Mi se pare incredibil ca ai invatat sa ma recunosti, ca te bucuri cand ma vezi, ca stii cine sunt, ca putem sa vorbim de o relatie intre noi doua, de o comunicare.

Si nu-mi amintesc cum era viata inainte sa apari tu. Cum era ca sora-mea sa nu aiba copii, cum era sa ma duc la ea acasa si sa nu caut cu ochii din prima secunda din care am intrat pe usa, o mogaldeata ciufulita in care viata scapara cu scantei multicolore – pe tine.

Reusesti sa ma uimesti in fiecare secunda, in fiecare minut. Pentru ca te iubesc asa cum nu stiam ca se poate iubi

Esti nepotica mea, Emma, esti copilul surorii mele.

Si mi-ar placea enorm sa te pot avea aproape in continuare, sa te pot vedea cum cresti.
Dar pentru ca, spre binele tau, acest lucru nu este posibil, am sa ma rog pentru tine asa cum nu m-am rugat niciodata, am sa ma rog chiar daca pentru mine am incetat sa o fac.

LA MULTI ANI, pui de om, implinesti un anisor. Sa cresti mare, sanatoasa si puternica. Fie ca primii pasi pe care tocmai ii faci sa fie cei mai dificili din toata viata ta, iar restul zilelor sa fie la fel de luminoase ca sufletelul tau mare, prins intre peretii unui corp atat de mic.

Cu toata dragostea,
Andreea.

Protest la adresa frigului.

5 motive pentru care astept(am) vremea buna:

• Dupa 3 zile de frig si ploaie, am racit. Daca ar fi timp frumos insa, as iesi sa-mi incalzesc nasul la soare (deocamdata cred ca sunt singura defecta care merge cu manusi pe strada)

• Caldura de primavara tarzie aduce simplitate si lejeritate. Si salivez dupa asa ceva.

• M-am saturat de haine groase. Tare!

• Cu cat e mai senin si mai insorit, cu atat se intuneca mai tarziu. Asta ma face sa petrec mai putin timp in casa, de unde rezulta ca sunt mai activa, de unde rezulta ca dorm mai bine, de unde rezulta ca si pe timpul zilei am muuult mai multa energie.

• E frig in casa, astia nu mai baga caldura, imi ingheata caloriferul. Si m-am saturat de stat tot sub patura.
  

Hai odata cu soarele ala!

Actual.

Cand am inceput sa scriu pe blog, nu m-am gandit nici macar o clipa ca as putea sa ajung sa scriu pe teme sociale sau politice. Pentru ca de atata dezgust cat simteam oricum deja cand ma uitam in jur, preferam sa intorc capul si sa ma concentrez doar asupra mea. Uite ca lucrurile au luat-o insa atat de tare pe aratura, inca nu mai pot sa ignor se intampla.

Si mi-am adus aminte de versurile lui Bob Dylan:

“How many years can a mountain exist,
before it is washed to the sea?
How many years can some people exist,
before they're allowed to be free?
And how many times can a man turn his head,
and pretend that he just doesn't see?”


(“Cati ani poate un munte in lume trai pana marea sa-l spele intr-o zi?
Si cati ani si oamenii pot vietui pana liber permis le-a fi?
De cate ori omul vede un rau si tace intorcand capul sau?”)

Drept pentru care mi-am adus aminte de asemenea ca asta e blogul meu si scriu ce vreau pe el. Si vreau sa dau glas unor intrebari pe care sunt convinsa ca multa lume si le pune.

Aceasta nu este inca o postare agresiva la adresa politicienilor, desi mi se ridica parul in cap cand ii aud vorbind cu atata nonsalanta despre dezastrul social la care asistam. Nu este contra-reclama, nu este reclama. Acesta nu este inca un manifest politic, nu este inca un text despre cat de jos am putut cadea, nu este inca o strigare plina de revolta, nu este o acuza la adresa celor care au adus oameni care nu se pot apara in prag de nebunie si muritori de foame… Nu am sa ma plang, nu am sa compatimesc, desi mi-e mila, desi mi-e sila.

As vrea doar sa stiu, cand am uitat sa ne stim drepturile? Cand am uitat sa ii sprijinim si pe cei din jurul nostru care poate nu au nevoie decat de un imblod spre a se ridica pe propriile picioare? Cand am uitat cine suntem si din ce opinci ne tragem? Cand am uitat ca valoarea nu ti-o da o poseta de 6000 de euro? Cand am ajuns atat de inculti si de prosti, atat de manelizati si decazuti?

Cand am invatat sa mangaiem cu o mana, si sa furam cu cealalta? Cand am invatat sa zambim in fata, si sa injuram, odata intorsi cu spatele? Cand am invatat sa scuipam pe ce ne este drag pentru un pumn de bani? Cand am acceptat sa lingem picioare si sa pupam funduri?

Cand naiba a ajuns ca majoritatea oamenilor din tara asta sa nu gandeasca cu capul lor, sa nu aiba pareri, sa nu aiba propriile opinii, sa fie o turma de oi proaste, pe care acum le sperie furtuna si nici macar nu stiu cum sa behaie?

Iar celor care inca au coloana vertebrala probabil ca le este mult prea greata efectiv de tot, o greata care le taie cheful de a se opune. Sau poate ca nu vor sa fie perturbati din calea lor, inchid ochii si isi vad de vietile lor, convinsi ca nu merita sa isi bage nasul in asa ceva, ca sa nu isi piarda energia in zadar.

Sunt totusi si voci care se aud de prin multime. Va sfatuiesc sa urmariti de exemplu blogul lui Victor, care s-a implicat activ intr-un proiect demarat pe Facebook intitulat “Sa schimbam Romania, acum”. O compilatie de linkuri pe tema puteti gasi pe blogul lui Ioan Usca.

Eu as vrea doar sa va ganditi putin la solidaritatea adevarata. La adevar si la dreptate, si la alte valori in care eu inca eu cred, care nu imi par desuete si de domeniul trecutului sau exagerate. La educatie, la dezvoltare. La darnicie, bunatate si sprijin, dar si la determinare, hotarare si chiar la agresivitatea pe care trebuie sa o aratam cand suntem calcati in picioare, noi si ce ne este noua drag.

Si inca o recomandare: urmariti cu atentie videoclipul urmator, e foarte sugestiv, ascultati si eventual incercati sa si intelegeti mesajul:

Vezi mai multe video din Muzica

De primavara ...

In dimineata aceea plouase. Norii nu se risipisera de tot, baltile nu se uscasera, dar totul indica inseninarea apropiata a vremii. Aerul era rece si miroasea a pamant umed amestecat cu o nuanta subtila de flori si verdeata. Era prea devreme sa fie multa lume pe afara, era prea tarziu pentru traficul de dimineata. Cum – necum, ma intersectasem cu ora perfecta. Ma nimerisem afara exact in cel mai frumos moment al zilei.

Desi mainile mele erau reci, imi venea sa imi suflec mansetele sacoului, ca sa simt racoarea ca de menta si la incheieturi.

Nimic nu putea sa-mi dea mai multa energie, nimic nu ma putea lasa mai toropita. Din cand in cand, o raza de soare imi nimerea printre gene, si imi incalzea pistruii. De pe fiecare planta in parte picurau stropi de ploaie amestecati cu stropi de roua. Daca ascultai atent, puteai sa auzi cum totul se face din verde – si mai verde.

Exact acel verde inconfundabil pe care nici o mana omeneasca nu il poate reproduce, pe care numai unii ochi il pot vedea si intelege in deplinatatea lui. E atat de verde anotimpul acesta al meu, exact ca o bucata colturoasa de jad lustruita de lumina….

Sa fii atent in fiecare dimineata cand iesi din scara blocului la bucuria sub forma de plante din jurul tau. E o fata a fericirii, profita de ea, zambeste-i, creeaza o relatie, fa un pact cu universul asta, nu vezi cat de mult te cuprinde, si cat de mult il cuprinzi si tu la randul tau? Si cat de individual va creati si va vedeti unul pe celalalt?

Pentru ca desi traim aceleasi anotimpuri, fiecare si le simte, pe de o parte, si le inventeaza pe ale lui, pe de alta parte asa cum isi doreste, asa cum poate, asa cum vrea, asa cum stie…

Sa va povestesc despre primavara mea?

Primavara mea e atat de cruda, ca mi-e frica sa o strig pe nume.. nu vreau sa se sperie si sa fuga, sau sa se transforme mult prea repede intr-o vara toropitoare si plicticoasa.

Ramai, te rog, ramai mult pe aici, nu pleca cu mugurii de tei, cu florile de mar ce acum plesnesc de frumusete si sanatate, nu pleca cu papadiile tale, cu diminetile tale superbe, cu randunelele ciripitoare, cu bucuria ta!

Ramai, sa fim amandoua verzi asa cum numai noi stim!

Si cand va fi totusi vremea sa ne amani povestea noastra de dragoste cu inca un an, fa cumva sa cuibaresti, asa cum faci in fiecare an, o bucata din prospetimea ta si in sufletul meu. O bucata destul de mica sa incapa, si destul de mare sa imi ajunga pana anul viitor, cand primele tale frezii si branduse imi vor vesti din nou vizita ta!

Despre inceput, despre sfarsit. Despre bucuria dintre cele doua.

Inceputul…

Radeau cu atata placere, incat tot universul din jurul lor parea transformat in clabuci colorati de sapun. Sufletele le erau incinse, si vapaile sufletelor sclipind ca un suvoi de aur topit se reflectau prin fiecare centimetru de piele.

Orele treceau, soarele isi continua drumul spre celalta emisfera, iar rasetele vesele se transformasera incet incet in zambete complice.

-Cea mai stupida fraza pe care ai spus-o vreodata?

-Lamaia mea e prea acra.

-Gustul care iti aminteste de ceva care te emotioneaza?

-Gustul de zahar ars.

-Un paradox de care te miri?

-Substantivul meu favorit este “sampanie”. Dar nu ii pot suporta gustul.

-Ce ti-a placut cel mai mult la ziua de azi?

-Momentul care urmeaza.

Si, in secunda urmatoare, isi lipi buzele de ale lui, fara sa inchida ochii, ca sa ii poata privi pe ai lui. Sclipirea acestora, tulburarea si nesfarsitul lor ii facura sufletul sa palpite ca inaintea unui spatiu infinit de muzica si particule de lumina.

-Te simt asa… calda si aproape. Esti frumoasa. Te vreau pentru mine.

*

Sfarsitul…

Isi rezemase fruntea de pieptul lui, inchizand strans ochii, asa cum stia ca o ajuta sa faca atunci cand o doare ceva. Peronul era gol, cu exceptia catorva pasageri care isi urcau grabiti bagajele in tren. Inca nu se luminase de zi, iar intunericul reusea , fara prea mare success totusi, sa le ascunda ochii tristi.

-Am sa te sun. In fiecare zi, in fiecare zi.

-Iar eu am sa te visez. In fiecare noapte, in fiecare noapte.

O luase de mana mica si ii mangaia dosul palmei incet si apasat cu degetul mare. Cu mana libera ii atingea ca intr-o joaca parul moale, alintandu-si obrazul de suvitele neastamparate care ii incadrau fata si care ii aruncau umbre jucause pe obraji si pe buze.

Trenul isi fluiera plecarea. Se stransera pentru ultima oara in brate, fara sa stie ca acela era sfarsitul. Imbratisarea fusese atat de invrajbita incat le taiase respiratia cateva secunde. O saruta sub ureche, soptindu-i tremurat o promisiune de iubire.

-Sa nu ma uiti!

Undeva la orizont, pe cerul care prevestea o noua zi, un fulger despica eternul in doua.

*

Cu ce cuvinte incepe o poveste de dragoste?

In ce vorbe isi anunta plecarea, trantind in plan real efemerul si trecatorul tuturor vietilor si experientelor acestei lumi muritoare?

Unde se duc toate promisiunile, toate trairile noastre cele mai ametitoare? Pana in ce loc din univers se propaga vibratiile iubirilor de care ne lovim?

Asa cum spunea cineva, doar pentru ca viata se sfarseste cu moarte, acest lucru nu demonstreaza ca scopul vietii este moartea. In mod similar, doar pentru ca sentimentele se sting, treptat sau nu, nu inseamna ca dragostea noastra este lipsita de sens.

Traim ani intregi din viata si ii pierdem fara rost, in nestire, temandu-ne de sfarsit. Uitam sa ne bucuram de ceea ce ni s-a dat, de ceea ce avem ocazia sa traim, refugiandu-ne in spatele unor temeri stupide. Nu spunem “te iubesc” atunci cand simtim, limitandu-ne de frica. Nu savuram clipele repezi ce ni s-au oferit, le taiem aripile si le ascundem intre filele vietii noastre, imbracandu-le in mediocritate.

Nu radem, nu ne bucuram, nu profitam de “a fi” atat de des pe cat ar trebui. Ne lasam sugrumati de rutina, uitand spectacolul existentei de langa noi. Ne trezim morocanosi, ne culcam ingrijorati. Nu iubim, de teama de a nu suferi. Nu ne aruncam cu capul inainte in dragoste, de frica de a fi ciobiti de parasire. Ne centram pe obiecte fara rost, uitand de suflete, de aventura, de visele de a cuceri imposibilul, de curajul de a ne modela viata asa cum ne dorim.

Si toate astea pentru ce? Pentru cine?

Inceputurile au obligatoriu cate un sfarsit. Nu stim ce urmeaza dupa ce murim. Dar stim ce se intampla pana atunci: traim!!! Mai mult nu avem nevoie sa cunoastem. Atat ne este suficient incat sa ne dorim sa profitam din plin de ocazie.

Eu vreau sa rad mai des!

Eu vreau sa iubesc, din nou si din nou, de cate ori este nevoie pentru a nu-mi pierde viata cu sufletul amortit!

Eu vreau sa cunosc oamenii cu care ma intersectez in aceasta dimensiune a existentei. Multi, cat mai multi, cu care sa rezonez puternic!

Eu vreau sa dau tot ceea ce sunt, sa ma intorc pe dos, sa fiu implicata in viata mea ca protagonista, pentru ca asta sunt, nu doar un actor ce sta pe banca de rezerva!

Surprinde-ma, Viata! Iti voi intoarce moneda! Iubeste-ma, asa cum te iubesc si eu! Gadila-ma, aprinde-ma, construieste-ma, fa ce vrei, eu ma voi bucura de ce mi-ai dat fara sa plang dupa ce nu am, fara sa disper stiind ca intr-o zi nu vei mai fi!

Si asa cum imi doresc sa traiesc o viata vesela, imi doresc sa pot trece si de cealalta baricada a ei fara sa-mi para rau ca nu am facut mai mult. Iar epitaful tuturor momentelor din viata mea sa sune clar si raspicat “Ea a trait. Voi mergeti spre cine se naste”.

Azi, oameni au murit. Astazi, oameni s-au nascut. E un ciclu perpetuu si de necuprins cu mintea, doar cu sufletul. Fa din tine un vis pe care sa il sculptezi in realitate, ACUM, intre "voi fi" si "am fost"!

Gaseste bucuria ascunsa in fiecare fractiune de viata!

www.selfdiscovery.ro

Aprinde lumina din tine!

Avem impresia ca ni s-a dat o singura sansa la viata. Teoretic, asta asa e – te nasti, cresti si mori. Cat se poate de firesc.

Am ajuns la concluzia ca in acest ciclu de dezvoltare traiesti insa mai multe vieti. Faci ce faci, o iei pe un drum, si la un moment dat, din necesitate sau din dorinta, trebuie sa pui punct si sa o iei de la capat.

Daca incerci sa iti reconstruiesti viata din necesitate, probabil ca la inceput vei percepe situatia ca pe una stresanta si dureroasa. Iti vei da probabil seama pe parcurs ca lucrurile nu stau chiar asa, si ca zicala “orice sut in fund e un pas inainte” e adevarata. Si vei gasi in tine resurse de a caror existenta nu stiai, si vei dobandi lucruri mai bune, care inainte poate nu iti erau accesibile, limitat fiind, cel mai adesea de unele persoane carora le-ai permis sa iti incuie aripile in dulap.

Daca te reinventezi pentru ca simti pur si simplu nevoia de o schimbare si te loveste dintr-o data dorinta de a face ceva mai mult cu viata ta, iti vei pune toata pasiunea in slujba visului de a-ti modela viata asa cum ti-o imaginezi in momentele de reverie.

Daca ai destula forta sa nu te asezi in fund si sa plangi sau sa te dai batut atunci cand toate in jurul tau par sa se destrame si sa se prabuseasca peste tine, vei intelege si conceptul de a trai mai multe vieti in una singura.

Lasa-ti universul sa se darame din temelii daca se clatina! E mult mai bine sa dispara tot ce e ruina in viata ta, ca sa poti construi totul de la inceput, pe o fundatie mai solida.

“Lumea a inceput cand m-am nascut eu si trebuie sa o cuceresc” (Badger Clark)

Pe pamantul acesta poate ti se pare ca sunt atat de multi oameni incat faptul ca tu traiesti nu este un mare noroc sau o mare fericire.

Viata este insa ca un billet la loterie. Sansa de a te naste este muuult mai mica decat sansa de a castiga la 6 din 49 sau la orice alt joc de noroc.

Si uite asa, din miliarde de ovule si spermatozoizi pe care il are fiecare om, dintre miliardele de oameni care puteau face un copil impreuna, s-au nimerit exact aceia doi care te-au format pe tine. Ai primit asadar un invelis pentru sufletul tau, un corp care iti gazduieste samanta de fiinta vie.

Un corp irepetabil, un destin ca nici unul altul.

De aceea ai ceea ce se cheama aproape datorie de a face ceva cu acest cadou pe care hazardul ti l-a trantit in brate.

Tu esti pentru tine inceputul si sfarsitul. Si nu, asta nu e egoism.

Pentru ca pentru a oferi fericire celor din jur, trebuie in primul rand sa te dezvolti tu suficient de mult, altfel vei crea legaturi si relatii nesanatoase.

Cerintele pe care le are viata de la tine sunt multe, si trebuie sa le indeplinesti, sau sa te scalzi in tristeste, frustrare si deceptie. Ai nevoie uneori sa mori ca sa incepi sa traiesti din nou. Sa pleci pentru a te intoarce la tine. Sa te arunci de la inaltime ca sa inveti sa zbori.

Nu te teme sa fii mai mult. Nu te teme sa sacrifici superficialul pentru profund. Infrunta-te acum!

Da-ti drumul la vise! Alatura-te noua in lupta contra ignorantei si a delasarii! Aprinde lumina din tine: www.selfdiscovery.ro