Despre Craciunul de demult, despre Craciunul de azi

Eram două surori ȋn casă, drăguţe şi cuminţi. Ca să fiu corectă pȃnă la capăt, sora mea era cuminte de felul ei… iar eu doar aşa, pe deasupra, ȋnainte de Crăciun, să nu mă rateze Moşul.

Dimineaţa de Ajun ȋncepea brusc.. cu ochii mari si licărind de neastȃmpăr. Una dintre puţinele dimineţi din an ȋn care mă ridicam din pat fără să mai lenevesc cȃteva ore la desene.

Petreceam toată ziua ȋnvȃrtindu-ne pe lȃnga mama ȋn bucătărie, lingȃnd oalele ȋn care făcea creme pentru prăjituri.

Cȃnd eram mici de tot, seara de obicei venea bunicul să ne ţină de vorbă.. ȋn timp ce pe mut şi pe ȋntuneric mama cu tata ȋmpodobeau bradul (nouă Moşul ne aducea bradul). Și ȋn fiecare an, reuşeau cumva, ȋn sărăcia lor, să pună ceva grozav sub brad.

Îmi aduc aminte atȃt de bine de mine şi de sora mea, spunȃnd rugăciuni de copil pe jos ȋn genunchi, ȋn faţa bradului. Pentru noi Crăciunul nu ȋnsemna numai un Moş care aduce cadouri… noi am sărbătorit dintotdeauna pe Cineva care a iubit atȃt de mult oamenii, ȋncȃt S-a făcut om şi a coborȃt printre noi, ȋn suferinţe.

Apoi, cȃnd am aflat ca Moş Crăciun există, dar sub o altă formă, ȋn fiecare din noi, dimineţile de Ajun ȋnsemnau agitaţie pe un fond muzical. Mama gătea , tata aşeza bradul ȋn suport şi ȋmpodobea trandafirii din curte cu luminiţe, iar noi două ȋmpodobeam bradul fredonȃnd colindele lui Hruşcă.

Ne ciondăneam probabil toţi cu toţi de zeci de ori ȋn ziua aia, sub imperiul agitaţiei. Eram patru minţi şi patru idei despre cum ar trebui să decorăm.

Dar oricȃt de turbulenţi eram ziua, ȋn seara de Ajun ne aşezam cu toţii fericiţi la masă şi ne strecuram cadourile sub brad unii celorlalţi.

Era lumină şi cald şi mirosea a brad şi prăjituri. Și nu credeam că va veni atȃt de curȃnd ziua cȃnd nu va mai fi la fel.

Astăzi, sora mea face pe Moşul la 1000 de km distanţă, pentru fetiţa ei. Iar eu voi ȋmpodobi primul brad din viaţa mea, altundeva decȃt acasă la părinti.

Ȋi am ȋnsă astăzi in suflet pe toţi cei pe care ȋi iubesc şi sunt, chiar dacă nu şi fizic, lȃngă ei, şi sunt convinsă că ei ştiu asta.

Mă simt fericită.. si adultă. Și mă gȃndesc la ghinduţa de fetiţa care a luat locul meu şi al surorii mele ȋn faţa bradului, crezȃnd cu tot sufletul ȋn minuni. Și la puiuţul mic atȃt de nou pe lume ȋncȃt nu poate realiza ce bucurie e pentru noi toţi.

Nu aştepta lumina acestei seri de undeva din exteriorul tău, las-o să curgă DIN tine. Reflectează puţin la binele din viaţa ta. Primeşte Crăciunul cu sufletul curat şi plin. Pruncul Iisus se naşte pentru noi. E sărbătoarea speranţei.

Să ne ȋncărcăm cu energie pozitivă cȃt să ne ajungă pȃnă la Crăciunul viitor. Să fiţi sănătoşi şi buni ȋncă 356 de zile!

Afremov. Caruso.

E ciudat daca ma gandesc cum, pentru fiecare clipa importanta a vietii mele, pentru fiecare clipa in care destinul meu a luat o noua turnura, am cate o melodie.

Imi pot rezuma viata pornind de la simturi.

Asa incat, vazand in dimineata aceasta pictura lui Afremov, m-am gandit la "Caruso", si am deschis involuntar o panta pe care toate celelalte senzatii au inceput sa curga invalmasindu-se ametitor.

Mi-am pus capul in palme si-am zambit amar.

"Sa ma ierti", striga mintea mea. Desi sufletul stie ca unde nici macar nu a fost timp sa incepi sa iubesti, nu exista loc de erori.

Si-apoi, cui as fi putut sa-i cer iertare? Cu siguranta mie. Ca n-am avut curaj. Ca n-am putut. Ca m-am temut sa risc din nou, dupa ce abia mi-am gasit puterea de a ma ridica in picioare.


Probabil ca pana si cel mai potrivit om devine extrem de nepotrivit, atunci cand soseste in viata ta la momentul inoportun.

Priveste bine pictura, ai sa intelegi ce nu se poate spune. Asculta atent melodia. Ai sa vezi ca unele povesti sunt date astfel incat nimeni sa nu le poata scrie finalul vreodata.

"...Un uomo abbraccia una ragazza dopo che aveva pianto
Poi si schiarisce la voce e ricomincia il canto

Te voglio bene assai
Ma tanto ma tanto bene, sai
E' una catena ormai
Che scioglie il sangue dint'e vene, sai"

Casa noua.

Ma mut la casa noua. Daca e sa fim chitibusari, de fapt chirie noua. Dar dat fiind faptul ca de la 18 ani de cand am plecat de la ai mei stau tot prin camine si chirii, pot zice ca singurele locuri pe care le-am numit marinimoasa "acasa" au fost camere si apartamente care nu imi apartin.


Diferit fata de toate datile trecute in care imi modificam domiciliul e faptul ca ma mut singura-singurica, fara sa am pe cineva care sa ma ajute sa-mi car lucrurile. Am refuzat orice astfel de oferta de ajutor, motivele diferind de la persoana la persoana refuzata.


Asadar, tot ce am e adunat in genti/trolere/saci.


Cine a trecut prin mutari de genul asta stie ca in astfel de momente e nevoie de litri intregi de solutii de curatat si dezinfectat.


Trebuie deci sa ma duc la un hypermarket sa cumpar cele necesare. Zis si facut. Ma iau pe caldura naibii si ajung la Kaufland. Imi dau seama in momentul in care imi umplu cosul cu sticle mari si cutii grele de detergent ca nu imi va fi usor sa la duc acasa. Dar sa ma ingrijorez de cate un lucru odata. Deocamdata imi bat capul cu cat costa toate.


Ajung insa si la momentul cand, dupa ce am platit, imi pun toate intr-o plasa imensa de panza si incerc sa le ridic. Tot ce am cumparat cantareste cat mine. Iau o gura mare de aer, si here we go, Andreea.


Ridic, ma dezechilibrez, ma echilibrez la loc, pun imensitatea pe umar si o iau incet spre ceea ce va fi, in cateva ore, fosta locuinta.


Soarele arde. Arde, mama lui! Plasa imi rupe umarul, la propriu.


E OK, ma gandesc. Putea fi si mai rau, nu?


Ma deplasez, in reluare - dar ma deplasez si fiecare pas e inca o victorie. Hai ca pot, ce naiba. Pot orice.


Dupa o buna bucata de drum, aud pe cineva ca ma striga pe nume.


Da, Doamne, sa fie alta Andree!!


Nu, nu e alta. Pe mine ma striga.


Ca de obicei, in cele mai penibile momente ale vietii mele, nu pot trece neobservata ca un ninja. Daca as fi fost aranjata si frumoasa si impecabila, nu m-ar fi vazut nici naiba. E karma mea, cred ca intr-o viata anterioara am facut ceva foarte gresit care mi se intoarce sub aceasta forma.


Nu ma uit in spate, dar ma ajunge din urma. E un cosmar. Una dintre cele mai stresante cunostinte. Cred ca ne-am vazut de trei ori in viata, dar mie una mi-a ajuns pentru posteritate.


Se pare ca lui nu, dupa cum se agita. Nu vreau sa fiu rea, dar nu pot sa nu remarc ca se poarta ca un cimpanzeu hiperactiv care a baut pe deasupra o cantitate considerabila de nes cu cola.


-Ce faaaci, Andreea? Ce caaari acolo de esti atat de daramata?


Eu daramata? Ha! Nuu!


-Pai, incep eu neinspirat, veneam de la magazin. De fapt, ma cam grabesc, asa ca..


N-apuc sa termin fraza.


-Am parcat acolo, zice, aratand cu degetul peste drum. Hai ca te duc eu.


Oaaai, nuuu!


-Multumesc, zic, dar nu stau departe, mint cu atata nerusinare incat imi vine sa-mi pun degetul pe nas in caz ca ma transform in Pinochio.


-Nu conteaza, zice, si ma apuca de brat.


Pana acum am avut rabdare, incercand sa apreciez gestul, desi eu nu cred neaparat in gesturi de bonomie dezinteresate din partea barbatilor. Nu fac ei nimic pentru tine asa... era sa zic de ochi frumosi, desi tocmai de ochi frumosi iti fac. Sau de alte parti ale corpului frumoase. Faptul ca ma apuca de brat de parca ne-am cunoaste de multa vreme insa ma irita instantaneu.


Raman pe loc, cu un umarul strivit in continuare sub greutatea plasei, si cu celalalt brat ridicat penibil in incercarea de a fi trasa inspre masina.


-Nu vin, multumesc, rostesc apasat fiecare cuvant, mai ales pe cel care incepe cu "n" si se termina cu "u".


Se uita socat la mine de parca tocmai i-as fi dezvaluit niste secrete NATO.


-Haideee, zice, si, culmea tupeului, cracaneaza marginea plasei care imi distruge umarul.


Nu pot sa cred. Individul asta se uita in plasa mea de cumparaturi.


-Ce Doamne iarta-ma faci?! balbai consternata.


-Cari detergent! Si Lenor! Si dezinfectant, si solutie de parchet, si solutie de curatat... spune, de parca face inventarul.


-Stiu exact ce car si...


-Doamne, spune bulbucat cand vede ca de pe umarul meu inrosit efectiv sa ia pielea, sub greutate si datorita frecarii. Iti belesti mana!


Zau?! de parca eu nu as fi observat si nu as fi simtit ca usutura ca toti dracii.


-Nu am nimic. Iti multumesc pentru intentie dar daca nu pierdeam acum atat timp stand cu chestia asta pe umar in timp ce ma bate soarele in cap, eram deja mai aproape de casa.


-Pai ai zis ca stai aproape.


-Mnda, pai hmm, imi dreg vocea.. stau.


-Minti!


Ok, mint, dar ce naiba?! Chiar e agasant, nu vede ca nu vreau ajutorul lui. Pe bune, ce naiba, crede ca ma las greu?


-Pierdem timpul, spun cu ultimele rezerve de rabdare. Eu ma duc frumos pe jos si tu te intorci de unde ai venit.


-De ce nu ai luat un taxi?


Ma streseaza.


-Am motivele mele. Multumesc si ceau.


Fac stanga imprejur si plec. Asta e, sunt nesimtita.


-Macar tramvaiul, striga dupa mine.


Sunt cu spatele, asa ca nu vede ca-mi dau ochii peste cap.


-Ceau, mai salut odata cum spun regulile de bun simt ca trebuie incheiata o discutie.


-Ai numarul meu de telefon? tipa. Stai sa ti-l dau, daca ai vreodata nevoie.


-Timisoara e mult mai mica decat as vrea, ma aud raspunzand. Sigur ne revedem si fara. Ceau.


-Pai ceau, mai zice.


De obicei apreciez gesturile frumoase, nu ma intelegeti gresit. Nu sunt chiar atat de imposibila mereu. Si nici auto-distructiva sa-mi placa sa car greutati prin soare de una singura. Dar nu e genul de om saritor si dragut, e genul ala de stalker groaznic. Iar daca il lasam sa ma ajute, venea vorba de schimb de numere de telefon si trebuia sa fac fata unei conversatii neplacute si tot tacamul, si e chiar ultimul lucru de care an chef sau energie.

Ajung intr-un final absolut apocaliptic pentru integritatea mea corporala la vechea locuinta, unde toate lucrurile mele sunt facute pachet.

Restul zilei mi-l petrec carand bagajele la noul apartament. Nu prea ma ajuta umarul zdrelit, dar e chiar in regula si asa.

La noua locatie, desi decenta ca frumusete, e mizerie. Mare. Femeia care a locuit inainte aici a fost pesemne o imputita.

Asa ca impreuna cu prietena si colega mea de apartament (da, tot aia cu care caram scari sa salvam pisica) frecam si spalam si dezinfectam in primul rand dormitoarele, caci noaptea se apropie si in nici un caz nu putem dormi dupa o astfel de zi in mizerie.

Ne strofocam sa tragem dulapuri, paturi - tot, sa putem scoate orice urma de jeg ascuns.

Soarele a apus de mult, sunt efectiv daramata de oboseala si ma dor toate cele, dar rezultatul e satisfacator.

Desi bucataria si baia nu au apucat sa fie smotruite, cele doua dormitoare in care ne vom petrece noaptea sunt aerisite, curatate si miros frumos. Mai e mult insa de lucru. Mai sunt multe de aranjat si cumparat.

Tot ce stiu e ca am nevoie de o baie urgenta si trebuie sa scap de hainele de pe mine. Nu stiu cum sa va explic cum arata. Nu e deajuns sa spun ca sunt murdare, v-ati inchipui poate ca e cate o pata pe ele, ici-colo. Dar nu, e praf in si pe ele, in fiecare fibra posibila. Arata de parca le-as fi tarat in Gange in anotimpul inundatiilor.

Le dau jos si ma spal. Ii urez noapte buna Darianei si ma duc in camera mea. Ma arunc in patul king size (de care sunt foarteee incantata) si ma uit in jur.

Schimbari radicale - done.

Mutat ca casa noua - done.De azi singurul plan e ca... nu imi mai fac planuri. Stiu ce imi doresc pe termen lung si asa mai departe, dar o sa iau lucrurile cum vin, pe rand. Cate o zi, odata.

Ma simt putin straina in camera noua, si putin singura, asa ca ma ridic, pun pe raft cateva carti, si vazandu-ma inconjurata de lucrusoarele mele ma simt imediat mai bine.

Ma arunc din nou lata, in pat. E asa de mare si de confortabil ca ma face sa zambesc, cu toata oboseala si cu tot sentimentul de straniu pe care il resimt.

Muschii imi vibreaza de la efortul depus si ma doare cumplit spatele.

Dar e bine. Unde mai pui ca am tot ce-mi trebuie ca sa fac sa fie totul extraordinar. Am 23 de ani si a naibii sa fiu daca intr-o zi nu o sa ma uit in urma si o sa rad.

"After all, tomorow is another day" imi suna in cap celebra replica din "Pe aripile vantului", in timp ce adorm si ma cufund intr-un somn binemeritat, adanc si fara vise.

Despre dragoste, din dragoste, cu dragoste.

Plangea, zguduita de sughituri. Din ochisorii albastri si limpezi se rostogoleau lacrimi la fel de curate ca si sufletelul ei de copilut.

Nici unul dintre tertipurile folosite alta data ca sa o calmez nu functionau. Nu mergea nici muzica preferata, nu voia nici sa ne uitam in carti, nici sa ne prostim in oglinda, nici “Povestea Porcului”, nici sa ne jucam cu papusile, nici sa ii cant... nimic, nimic, nimic. Nu ii puteam distrage atentia cu mizilicuri de aceasta data.

Dupa ce am incercat tot ce se putea, fara rezultate, am luat-o pur si simplu in brate. Ne-am asezat pe jos, pe covor, langa fereastra care ajunge pana la podea. O tineam strans, si o leganam usor, magaindu-i capusorul cu par blondut si moale.

Plansetul violent si zgomotos s-a transformat incet in suspine domo

ale. Iar eu continuam sa o mangai, sa o imbratisez, sa ii vorbesc domol, cu dragoste.

Afara plouase torential, iar in gradina pe care o vedeam tinand fetita in poale, cu capul lipit de pieptul meu, se vedeau inca urmele furtunii: ici-colo palcuri de bobite de grindina, pe frunze picaturi de apa rostogolindu-se, lenes.

Am ramas mult timp, asa, pe covor, desi afara se intuneca.

Ochisorii ei dragi au incetat sa lacrimeze, s-au transformat din nou in licurici. Insa nu erau ghidusi ca alta data, erau linistiti si buni. Ma asteptam, din clipa in care s-a linistit, sa se ridice sa fuga la joaca, asa cum face de obicei.

Dar nu, a ramas lipita de mine. Degetelele mici si grasune se jucau in parul meu. Ii auzeam bataile regulate ale inimioarei, si ii simteam fiecare respiratie. Era calda si mirosea frumos, a curat, a piele perfecta, dulce.

Mi-am adus aminte ca odata, in nemarginita mea ignoranta (crezand ca sunt rationala si echilibrata) – am spus ca totul are un sfarsit. Ca orice sentiment, oricat de frumos, la un moment dat se perimeaza si moare. Cat de mica, cat de banala si cat de

meschina am fost!

Nu, dragostea pentru un copil este pur si simplu diferita. Cine a simtit-o stie.

E singurul lucru care ma face sa ma simt capabila de orice –e o sursa inepuzabila de putere, de dorinta de a trai. Nici macar moartea nu m-ar putea ajunge din urma

pana nu as sti-o pe ea, pe mica de Emma, in siguranta. Nu ma tem de nimic, inima mea e puternica, statornica, hotarata, de neclintit in nemarginita iubire.

Ma trezesc dimineata coplesita de dorul de a nu fi vazut o noapte intreaga fetisoara minunata. Adorm multumindu-i vietii, si lui Dumnezeu, si destinului, (spuneti-le cum vreti) ca a adus micul omulet -marele miracol- in viata mea. Si ca al doilea e pe drum, in burtica mamei lui.

Si ca m-a facut femeie, ca intr-o zi, cea mai colosala din toata existenta mea, n-am niciun dubiu, o inimioara va incepe sa bata pe pamant, dupa noua luni de adapost in mine.

La acest gand, tot ceea ce e cinic in sufletul meu se tranforma in credinta. Tot ceea ce e frica se transforma in curaj. Tot ceea ce e renuntare se transforma in lupta. Tot ceea ce e egoism se transforma in daruire.
Si toate intrebarile dispar. Aceasta e dragostea care aduce doar certitudini.

Cercul

Trasase un cerc in jurul ei, in loc de fortareata. Inainte sa inchida totusi forma geometrica perfecta, alcatuita cu grija, avusese grija sa-l strecoare pe "el" repede inauntru.
Apoi, a avut grija de cercul care-i cuprindea. Numai pe el. Si pe ea. E sim

plu, nu?
A pazit pe urma granitele cercului cu strasnicie, gonind orice persoana care putea sa ii ameninte integritatea, si sa il necajeasca astfel pe el, singurul primit inauntru. Pe el, exceptia.

Foste legaturi, transformate in amicitii? Uitate, pus

e la colt. Ignorate pana la disipare. Nu se face, e urat.

Cunostiinte noi, din multitudinea de “ei” de pe lume? Nuuu, huoo... Minimul de bun simt, minimul de politeturi, maximul de raceala si maximul de atitudine respingatoare.

Prietenii vechi si simple cu diversi, a carui conduita putea parea dubioasa, datorita glumelor si vocabularului usor colorat? Nimic, la cosul de reciclare cu ele!
Iesiri in oras numai cu fete? Nuuu, acolo pot intra oameni in vorba, nu ne trebe!

Complimente? Din alta parte, dezgustatoare.
Zambete primite? Niciodata daruite.

Priviri? Mai bine i-ar fi plesnit retina.
Tot ce primea, fara raspuns.

Si mereu asa, pentru o vreme.

Acum, ca ramasese singura in cerc, se produsese o bresa pe unde celalalt iesise.
Prin bresa, oamenii incepusera sa-si faca loc, cu diverse pretext

e. Unii fara pretexte, numai cu texte. Unii, fara nimic, numai asa, de curiosi. Altii, dintr-o alta viata de demult, mai grijulii, stiind pe ce pamant sensibil calca.

Iar ea impinsese toata lumea afara. N-au decat sa ramana acolo.
Inauntru nici ea nu va intra, singura, asa, de capul ei zanatic.Afara nu va iesi, nici nu se pune problema.

Va sta numai in prag, de paza, pana ce urmele pasilor din interiorul cercului se vor fi vindecat.

Iar cercul va ramane cald, inauntru, va palpita incet si apasat. Pentru ca oricata lume ar face brese in el, cu voie sau fara, ea cercul nu-l va pata, nu-l va raci, nu-l va instraina si nu si-l va vinde.

La urma urmei, e tot ce conteaza.

Dimineata de sambata.

Se trezise devreme, desi din cauza celor cateva pahare de vin in plus de aseara, ii bubuiau creierii. De ce n-a mai dormit? Pentru ca asa ceva e practic imposibil cand ai un sot, doi copii, un caine si o pisica.

Placerile ei vinovate erau escapadele de vineri seara, cand soacra venea sa stea cu copilasii. Celalalt mare noroc era ca Matilda, fetita ei de 9 luni nu mai sugea la san. Deci, dupa ce ca seara de vineri ii apartinea doar ei si lui Grig, mai putea sa condimenteze totul cu cateva pahare de vin alb, limpede, sec, a carui senzatie acrisoara o facea sa plescaie cu limba. Lui Grig acest gest ii era extrem de drag. Ii aducea mereu aminte de sentimentul pe care il avusese inainte sa o ceara de sotie: simtise ca pur si simplu va inebuni daca ea nu va deveni jumatatea lui mai buna. Cu “ne” intre paranteze inainte de “buna”.

El era introvertit si serios. Ea era exact scanteia de care avea nevoiei: copilaroasa, intempestiva, imprevizibila, intra ca o furtuna in vietile tuturor celor care o cunosteau. Nu existau oameni carora fiinta aceasta cu ochi scaparatori sa le fie indiferenta: ori o placeau, ori o detestau. Isi pastrase obiceiul de a iesi in oras chiar si dupa ce s-au casatorit si el ajunsese in stadiul in care tot ce isi dorea era sa-si petreaca serile relaxandu-se la un film in fata televizorului. Cu toate acestea, era o mama model si o sotie iubitoare si fidela. Dupa ce aparusera copii, numarul iesirilor se redusese drastic. Le ramasese pentru “dezmat” doar seara de vineri, cand mama lui venea sa aiba grija de Matei si de Matilda.

Pe vremuri, ar fi dormit a doua zi pana la pranz sau cel putin ar fi lenevit in pat ore in sir. Acum, indatoririle parintesti nu le permiteau asta. Incepand cu ora 8, cand, de obicei, Matei la cei 4 anisori ai sai dadea trezirea, totul se trasforma in abrambureala.

Iar sambata aceasta nu facea exceptie. In timp ce Grig se lupta cu morile de vant in incercarea de a-l convinge pe Matei sa inghita, a carui pasiune recent descoperita era sa stranga mancare in gura ca sa o poata scuipa apoi pe toata inapoi in farfurie, ea ii dadea lapticul din biberon Matildei, pe a carei obrajor se observa o zgarietura suspecta. Faptasul, era ferm convinsa, nu va fi prins niciodata. Putea sa fie Matei, care devenea uneori gelos pe sora lui mai mica, putea chiar Matilda sa se fi zgariat singura (daca ar sta vreodata sa i se taie unghiile!!!) sau putea sa fie Pita (P.I.T.A – Pain In The Ass), motanul cel morocanos. Beau, labradorul (a carui nume insemna initial “frumos” in franceza, dar caruia acum i se zicea uneori “bou”, pur romaneste, mai ales cand facea pipi prin casa la 5 minute dupa ce fusese adus de la plimbare) iesea din discutie. Era un caine extrem de bland, iar copiii familiei erau marea lui slabiciune si marea lui dragoste.
-Dragaaaa... ies cu Beau sa faca un pipi rapid afara!
-Nu l-ai mai scos odata la 5 azi-dimineata?
-Ba da, dar il stii pe Bout al nostru, de cand a imbatranit face pipi mai des.
-Ca si tine de altfel, ii zambi ea cu dragalasenie, luandu-si o clipa ochii de pe obrajorul grasun si zgariat al fetitei.
Grig rase. Isi puse geaca si incalta adidasii, trantind apoi usa in urma lui si a catelului.

Cat timp fu el plecat, iar ea ramasese singura cu copii si cu Pita, lucrurile o luasera razna. Matei rasturnase toata punga de cereale pe jos. Motanul darama ghiveciul cu busuioc, iar zgomotul facut de acesta cand se sparse o trezi pe Matilda, care tocmai adormise dupa ce isi bause laptele, facand-o acum sa urle din toti bojocii.
-Mateeeei, strange mizeria de pe jooooooossss, tipa femeia, incercand sa acopere urletele fetei.
-Ceeeeeee? N-aud, maaamiiii!
-Strangeeeeeeee ceeeeeee aiii daaaaaaaat pe jooooooooossss!!!!
-Ceeeeeeeeeeeeeeeeeeee??? Mai urla el inca odata, desi auzise foarte bine de prima data...

In loc sa asculte indemnele (racnite) ale mamei ei, baietelul balai, cu chip angelic, incepu sa toarne peste cerealele imprastiate pe gresia din bucatarie niste lapte, in speranta ca Pita motanul va veni sa le manance si el va profita de moment si-l va magaia fara sa se aleaga cu o zgarietura.
Intre timp, Grig se intoarse de la plimbarea de pisu a lui Beau.

-Gata, draga, suntem in siguranta acum. Beau a facut pipi de 2 ori in ultimele 3 ore, deci presimt ca de data asta ne va face mandri si se va abtine pana la urmatoarea iesire.
-N-auuuud ce spuiiiiii!. Matilda urla de un sfert de oraaaaaaaa! Veezi ce face in bucatarie Matei!
Barbatul intra in bucatarie, in a carei mijloc balteau cereale inmuiate in lapte. Matei plescaia cu palmele micute in baltoaca lipicioasa.
-Draguleeee, se auzi vocea sotiei din camera de dincolo, Beau zgarie la usa din nou!
-Verific imediat! Unde ai o penseta?
-Pe raft in baie. De ce?
-Matei si-a infipt o cereala in nas, si nu mai poate sa o scoata!
-Ceeeeeee?
-Nu te panica, se rezolva imediat.

Pana ce Grig reusi sa ii scoata cereala din nara inrosita a lui Matei, Matilda inceta sa planga in bratele mamei, lasand impresia de tiuit in urechi. Linistea dura aproximativ 20 de secunde, pentru ca Beau incepu sa latre, zevzec, semn ca il supara grozav motanul, din nou.

Femeia incerca sa se ridice si sa puna fetita in patulul ei. Dar aceasta vomita pe umarul mamei ei tot laptele. Iar cainele facuse din nou pipi pe presul de la usa. Matei se aleses cu o zgarietura la randul lui,iar motanul umbla infoiat pe hol, scuipand nervos tot la 2 secunde.. De ghiveciul spart de Pita cu o ora inainte, de cand se declansase nebunia, nu avusese timp sa se ocupe nimeni. Grig spalase podeaua bucatariei, unde baltisera cerealele cu lapte, iar acum incerca sa puna la spalat o tura de rufe, caci rochia, camasa si pantalonii de cu o seara inainte miroseau a fum. Si la drept vorbind, cosul de rufe devenise neincapator pentru o noua tura de haine. O gramajoara mare de pantalonasi, fustite, ciorapei, tricouase mici sau mari, bavetici, haine de adult pline de mancare scuipata de bebe sau de ulei de masaj pentru bebelusi il umpleau pana la refuz. Masina de spalat avea insa o problema, huruia ingrozitor, trebuia urgent cumparata alta. Iar Matei aruncase peste pipi-ul de catel de care nu se ocupase nimeni, avand in vedere ca acum Matilda plangea din nou, halatul sexy de satin al mamei lui.

Lucrurile au continuat in acest ritm, ca de fiecare data, inca aproximativ doua ore. La sfarsitul acestor doua ore insa, Matei se juca linistit cu cuburile, Matilda adormise spalata si satula, catelul fusese hranit, pipi-ul lui fusese curatat iar motanul se retrasese pasnic pe pervazul ferestrei. Hainele fusesera stranse si praful aspirat. Domnea acum in casa maximul de curatenie pe care il poate avea cineva care are doi copii, un catel si o pisica. Iar desenele tribale cu care fusese recent ornat unul dintre peretii sufrageriei, fusesera ascunse cu grija de ochiul mamei, cu ajutorul unui fotoliu, in timp ce pe lista de treburi urgente din capul lui Grig se adauga si varuitul.
Iesisera pe terasa, la soare.

Era ora 11, ora la care in tinerete abia se trezeau. Acum insa parea ca ziua incepuse de un veac.

Era o zi racoroasa de toamna timpurie. In timp ce Grig ii aseza cana de cafea fierbinte pe masa, ea se inveli cu o patura. Stateau acum unul langa celalalt, fara sa vorbeasca. El o tinea pe dupa talie, iar ea isi sprijinise capul de umerii lui lati, mijind ochii a fericire.
-Vezi, spuse incet, in momente ca astea imi aduc aminte de ce m-am maritat cu tine..
-De ce? Stiai ca o sa incaruntesc devreme si ca o sa avem un baiat care-si baga cereale pe nas, o fetita care vomita mereu numai pe tine, un motan semi-salbatic si un caine care sufera de incontinenta urinara?
Ea nu rase insa, se multumi sa zambeasca.
-Nu. Pentru ca stiu ca orice s-ar intampla pe lume, barbatul carunt, copiii mici care fac dezastre mari, motanul ce pare ca trebuie inapoiat junglei si catelul pisacios- sunt casa mea. Si pentru ca stiu ca alaturi de tine voi iesi mereu la liman si la linsite. Tu – voi toti- sunteti “acasa” al meu.

Din soarele galben cateva raze picurara parca in ochii lui. Plini de lumina, sclipeau calzi. Si viata curgea, fericita, mai departe.

Ce pot face doua maini dibace :)

Dupa zile de migaleala, bibileala si alte actiuni terminate in “eala”, am terminat semnul de carte cu pisica mica.

Ma bucur de el, l-am cusut cu mare atentie si drag.

Am fost intrebata in cateva randuri daca e cusut pentru altcineva, avandin vedere mesajul de langa pisoi: “Thinking of you”. Raspunsul e nu. L-am facut pentru mine.

Am si botezat pisica. E fetita si o cheama Joy, ca sa-mi aduca bucurie.

Iata cum arata Joy inainte de a ma apuca sa o cos: era doar o bucata de panza, langa niste ate, ace si scheme.

Si iat-o acum, ce mandrete s-a facut:

"Unconditional love is our essence and joy is it's expression."(Author unknown)