Afremov. Caruso.

E ciudat daca ma gandesc cum, pentru fiecare clipa importanta a vietii mele, pentru fiecare clipa in care destinul meu a luat o noua turnura, am cate o melodie.

Imi pot rezuma viata pornind de la simturi.

Asa incat, vazand in dimineata aceasta pictura lui Afremov, m-am gandit la "Caruso", si am deschis involuntar o panta pe care toate celelalte senzatii au inceput sa curga invalmasindu-se ametitor.

Mi-am pus capul in palme si-am zambit amar.

"Sa ma ierti", striga mintea mea. Desi sufletul stie ca unde nici macar nu a fost timp sa incepi sa iubesti, nu exista loc de erori.

Si-apoi, cui as fi putut sa-i cer iertare? Cu siguranta mie. Ca n-am avut curaj. Ca n-am putut. Ca m-am temut sa risc din nou, dupa ce abia mi-am gasit puterea de a ma ridica in picioare.


Probabil ca pana si cel mai potrivit om devine extrem de nepotrivit, atunci cand soseste in viata ta la momentul inoportun.

Priveste bine pictura, ai sa intelegi ce nu se poate spune. Asculta atent melodia. Ai sa vezi ca unele povesti sunt date astfel incat nimeni sa nu le poata scrie finalul vreodata.

"...Un uomo abbraccia una ragazza dopo che aveva pianto
Poi si schiarisce la voce e ricomincia il canto

Te voglio bene assai
Ma tanto ma tanto bene, sai
E' una catena ormai
Che scioglie il sangue dint'e vene, sai"