luni, 31 ianuarie 2011

Iarna (la ski) pe uliţă.


Ce face un om normal sâmbătă dimineaţa la ora 7? Doarme, zic, după o săptămână dificilă. Asta dacă nu a promis că merge la ski.


Sună ceasul şi pe moment mă panichez că trebuie să mă duc la muncă şi nu am pregătit nimic. Dar nuuu…. e doar ziua cu skiul de rigoare. Mă spăl pe dinţi înciudată, sperând să descopăr motivul pentru care unii oameni sunt dispuşi să-şi sacrifice dimineţile de weekend, ca să-şi petreacă ziua în frig, cu nişte chestii subţiri legate de picioare, care alunecă de te ia naiba prin/peste zăpadă.


Mă spăl aşadar nervoasă, mă imbrac nervoasă, cobor nervoasă casa scărilor, mă urc nervoasă în maşină şi observ cu stupoare că în afară de mine, toată lumea e veselă şi nerăbdătoare. Ăsta e momentul în care îmi dau seama că problema e la mine, aşa că evit să deschid prea mult gura, în afară de scopul de a fredona melodiile care se aud în radio, ca să nu-mi dau de gol proasta dispoziţie. Nu vreau sa fiu un party-pooper.


Mă simt ridicol în costumul de ski, nu e ultimul răcnet având în vedere că nu am mai urcat iarna pe munte de ani de zile. De fapt, nu e niciun răcnet, e doar oribil şi maro. Geaca datează din perioada în care toate hainele mele erau roz şi are o glugă cu puf care cade. Până şi piesa de rezistenţă a vestimentaţiei mele are o hibă: căciula mea frumoasă, călduroasă şi pufoasă a rămas fără un moţ.


Se anunţă a fi o zi geroasă, dar perfect senină. Ȋi dau seama de asta după soarele mare şi rotund care răsare şi îmi luminează exact în faţă, ca să mă irite lumina prea puternică. N-am ochelarii de soare la mine şi mă strâmb în ultimul hal din cauza razelor care îmi jenează ochii. Și mi-e incredibil de foame.


Primesc într-un final un sandwich, vreo două cioco şi o Măgura, drept pentru care încep să mă simt mai relaxată. Când îmi pun şi nişte ochelari imenşi de ski pe meclă si nu mă mai simt atât de agasată de soarele puternic, mă simt deja ok.


De fapt, mă simt din ce în ce mai bine… peisajul devine tot mai montan, mai pitoresc, drumurile tot mai incredibil de proaste, viteza cu care maşina merge fiind cea a unui melc amputat, ceea ce îmi oferă mai mult timp pentru a mă bucura de privelişte.


Ajungem sus, pe Muntele Mic. Vremea e perfectă pentru ski, până şi o profană ca mine îşi dă seama de asta.

Cu skiurile (vechi şi destul de proaste) închiriate în picioare, mă hotărăsc să îmi incep cariera de skioare profesionista… pe o potecă. Recunosc, mă simt puţin panicată. Ultima oară când am urcat pe skiuri eram în liceu, şi atunci am reuşit exclusiv o demonstraţie de inconştienţă, n-am reuşit să fac plugul măcar, tot ce am putut a fost să îmi dau drumul de pe pârtie în repetate rânduri şi să cad de nenumărate ori, fără sa am idee de ceea ce fac.


De atunci însă, instinctal de conservare s-a dezvoltat în mine al naibii de tare, bag de seamă, din moment ce acum mă simt uşor panicată chiar şi în timp ce mă împing în beţe ca să pot avansa, poteca fiind prea dreaptă ca să alunec de la sine. Ajunsă în porţiunea mai inclinată a potecii, simt deja cum inima îmi bate in gât. Știu că e ruşinos, deci fac pe glumeaţa. Ȋn momentul în care încep să alunec datorită uşoarei înclinaţii a drumului, sunt sigură că acolo îmi voi găsi sfârşitul şi mă isterizez niţel.


Fac eforturi supra-omeneşti să incerc să pun în aplicare teoria pe care cineva mi-o ţine chiar acum, în timp ce mă sprijină să nu cad în cap.


-Crăcănează-te…. Nu, nu aşa, mai tareeee… Maaai…. Maaaaii…. Apropie vârfurileeee….. nu alea, alea-s călcâie, pe alea trebuie să le depărtezi


Nu reuşesc niciun plug. Ȋncerc să fur meserie de la alţii. Studiez, mă uit bine cum stă treaba, dar nu pot pune în aplicare nimic. Cad în repetate rânduri pe poteca cea slab înclinată. Eu sunt determinată să mă ridic tot de atâtea ori, dar văd ca “instructorul” este uşor iritat, cred că mă urăşte şi se abţine cu greu să nu-mi facă vânt în prăpastie. Aruncă ocheade uşor a jale către placa lui favorită, care îl asteaptă să se dea cu ea, aşa că mă declar obosită.


Las pe toată lumea să fie fericită, să se ducă să se dea pe pârtii serioase, nu pe potecile din faţa cabanelor. Intru într-un restaurant, mergând ciudat în clăparii care mă enervează şi mă aşez la o masă. Sunt conştientă că după ce mi-am dat jos gluga şi căciula părul meu arată a dezastru nuclear, iar treaba asta, coroborată cu vestimentaţia mă face arăt uşor a jale. Ȋn momentul ăsta, a început să nu-mi mai pese. Mănânc o ciorbă de perişoare, întrebându-mă cum se face că toată lumea cu care am venit ( suntem vreo 8 in total) se simte bine zbenguindu-se pe pârtii, şi numai eu am ajuns să stau ca o bleagă la masă. Mă auto-ambalez şi decid să fiu mai vitează, să-mi scot filmele cu oase rupte şi fracturi deschise din cap, şi să învăţ sa schiez.


Gata, pot, clar, sigur că pot. N-am nicio îndoială. Cine e cea mai tare? Euuuu… Cine învaţă astăzi să schieze? Euuuuu…!!!


Ne adunăm cu toţii într-un final la masă. Toţi povestesc cum a fost, cum au căzut, câte ture au urcat, calculează câte urcări mai au, iar eu imi fac în minte un plan indestructibil: câtă vreme ceilalţi vor urca din nou pe pârtie, eu voi învăţa singură să ma dau, pe poteca respectivă¸evident, iar cand ne vom pregăti de plecare toată lumea va fi uimită cu câtă pricepere alunec pe skiuri prin faţa cabanelor.


Planul este însă dejucat în momentul în care mi se aduce la cunoştiinţă că voi urca cu teleski-ul, ajutată de un amic, şi că voi coborâ pe pârtie. Cred că aceasta este secunda în care groaza morţii mi se citeşte clar pe faţă.


-Numai aşa poţi să înveţi. E o pârtie uşoară, ai să vezi.


-Ok, zic eu, mai mult de ruşine. Nu o să recunosc că mor de frică. Asta este, am trăit 23 de ani, nu e aşa de rău, cu toţii murim într-o zi. Mie îmi este scris să dau colţul pe Muntele Mic, trebuie să accept asta.


Aşteptând la coadă la teleski, înlemnesc când văd panta. Sper ca toată lumea să se bage la coadă în faţa mea şi să nu mai apuc astăzi să mă sui pe drăcovenia aia. Dar ce să vezi? Nici pomeneală de aşa ceva. Sunt instruită: voi urca ajutată de un amic, pe … ceva cu crosă lată ca să incăpem amândoi, nu trebuie să mă las cu fundul pe chestia aia, trebe să mă ţin cu forţa mâinilor, picioarele trebuie să stea perfect paralele, trebuie să stau dreaptă şi să nu ma sperii de smucituri.


Deocamdată nu mă panichez decât puţin când aud “smucituri”, sunt prea preocupată să mă ingrijorez că nu voi reuşi să ma deplasez în timp util până în locul de unde trebuie să iau teleskiul - băieţii ăştia care acum sunt sigură că aranjează prin complot moartea mea mi-au luat şi beţele, cică n-am nevoie de ele, dar fără ele eu cu ce mă împing?


Ajung totuşi la teleski şi reuşesc să mă prind de el, vreo 2 secunde, după care cad şi îmi dărâm şi însoţitorul, care, elegant, îmi zice că aşa se învaţă şi că mai încercăm. Acum mor de ruşine. Aşteptăm din nou o crosă lată, imi zice, eu încuvinţez, dau din cap şi mă chinui să zâmbesc.

Ne prindem din nou de chestia aia mortală. De data asta pornim fără să cădem. Eu sunt efectiv terorizată de frică, cel puţin în prima jumătate a drumului. Pe urmă observ că nu e dracul chiar aşa de negru cum pare, şi mă relaxez oarecum, exceptând momentele în care simt că o să cad din nou.


După câteva minute ce mi-au părut un secol, ajungem si pe coama pârtiei. Sunt atât de bucuroasă că am reuşit, încât aproape că uit că greul de-abia acum începe, şi că va trebui să cobor tot atât cât am urcat.

Când aud însă că trebuie să pornim, ma re-crispez. De data asta mai puternic. Ȋmi vine să mă iau de păr când mă uit în jos, să imi dau jos skiurile şi să cobor în clăpari. Idee îmi încolţeşte tot mai puternic în minte, până când mi se face ruşine de frica mea. Mă străduiesc să pun în aplicare tot ce amicul mă învaţă, dar blestematele astea de picioare şi de skiuri efectiv nu mă ascultă.


Bine că n-am beţe, să fie vizibil că tremur ca varga. Sunt efectiv speriată şi ingrozită, acum înţeleg pe deplin sensul expresiei “îmi tremură chiloţii pe mine”.


Ȋncerc să fac plugul. Ceva-ceva, un pluguşor amărât acolo îmi reuşeşte. Simt primul mic fior de izbândă. Până prin viteză, mă panichez la maxim şi incep să ţip ca o muiere isterică. Evident, cad lată.


Mă ridic. Nu ştiu ce e mai puternică: frica sau ruşinea faţa de amicul devenit cel mai răbdărtor instructor de ski din univers. Mă incurajează. Mă ia de mâini şi coboară cu spatele, sperând să se prindă ceva ceva de mine.


Dar nu te pui cu găina pe skiuri. Ȋncep să spun cu voce tare tot ce gândesc, nu mai controlez ce spun.


Mă lasă din nou singură, cică am facut ceva progrese. M-am prins cum să mă dau dintr-o parte în alta a pârtiei fără să mai merg drept în jos. Pe stânga îmi reuşeşte mult mai bine, urăsc să mă întorc pe dreapta, dar cât timp pârtia coboară lejer, imi iese şi asta. Când devine însă o idee mai abruptă, mă panichez, şi evident nu mă mai pot opri, parcă am inebunit, nu-s în stare să ma controlez, dau peste oameni, omor lumea şi cad.

Primele.. multe căzături m-au speriat. Am ajuns însă la momentul în care treaba asta începe să mă distreze şi râd ca proasta. La urma urmelor, de ce să-mi fie frică? Trebuie să învăţ şi eu, sunt sigură de-acum că o să pot sa skiez cândva, nu azi, evident, dar sunt ferm convinsă că într-o zi voi putea, azi de doar începutul, şi toate începuturile sunt grele. Ȋmi aduc amite primele săptămâni de muncă. Apoi dacă am trecut peste alea, 100% trec şi peste asta. Nu-s chiar găină, ce Dumnezeu, o să pot!


Sunt în continuare convinsă că sunt jalnică, dar am trecut peste frică, nu de tot, dar oricum suficient de mult încât să nu mă mai isterizez şi să îmi controlez corpul, miscările, greutatea, direcţia. Ajung la baza pârtiei zâmbind, încurajată de cei ce mă aşteptau jos, plină de zăpadă şi în nas/urechi, ceva mai învăţată decât când am pornit din coamă.


Și în loc să fiu desfigurată, cu oase rupte sau şi mai bine, în comă sau în plin atac de cord, mă simt foarte vie…. şi mai vreau odată! Nu pot să (mă) cred, dar chiar mi-a plăcut până la urmă, mai vreaaaauuuu… Vreau să ştiu, vreau să pot!


Mă sui singură de data asta cu teleskiul. Nu-s o apariţie, ştiu, stau cam strâmbă, se vede din avion că nu mă pricep, dar în orice caz, mă sui singură până sus, îmi dau drumul fără să cad, si de data asta, înainte de a-mi da drumul pe pârtie, mă uit puţin în jur, mă bucur de peisaj şi de senzaţia că am putut să îmi indepărtez frica aia paralizantă. Sigur că nu sunt complet relaxată, dar dacă prima data eram sigură că o să mor, acum sunt sigură că, mai devreme sau mai târziu, în ritmul meu o să învăţ.


Evident că până jos mai cad de vreun milliard de ori, dar mă ridic nerăbdătoare să încerc să nu mai repet ce am greşit.


Se apropie seara, așa că nu mă mai pot da, trebuie să mergem înapoi spre casă. Un lucru e sigur: acum am înţeles de ce oamenii preferă să se trezească la ore criminale şi în weekend, pentru a merge la munte, la zăpadă şi ski. Sincer, preţuiesc mai mult ziua asta decât orice alte weekenduri pe care le-am petrecut lenevind în pat, la un film.


See you soon, Alberto Tomba! :)

9 comentarii:

Anonim spunea...

Suntem un grup de fete dornice sa invatam sa ne dam si noi pe zapada. Putem sa-l imprumutam pe domnul instructor care te-a invatat pe tine? Ne poti lasa un numar de telefon?

Andreea spunea...

Daca grupul de fete dornice de dat pe zapada ar fi fost pe faza, ar fi inteles din poveste ca am avur doi instructori. A se mentiona care dintre cei doi este solicitat :))

Anonim spunea...

amandoi. ca sa aprofundam mai bine. da-ne numere de telefon doar. restul ne descurcam noi.

Andreea spunea...

Am uitat sa mentionez ca eu fac preselectia, sa vad cat de dornice de zapada sunteti si ce potential aveti, nu merge chiar asa de usor.

Anonim spunea...

lasa-i pe instructori sa faca preselectia. dar daca totusi insisti poti veni sa faci poze. nu ne deranjeaza.

Andreea spunea...

Imi place de voi ca sunteti determinate. Pentru asta, meritati ca premiu numarul de telefon al cuiva care va poate plimba cu un X3. Zgariat, dar totusi X3.

Anonim spunea...

Cine e X3? Asa il cheama pe instructor? Speram sa-l zgariem noi....din nou.

Andreea spunea...

Daca e "din nou" inseamna ca ar trebui sa stiti cum il cheama pe instructor, sunteti cam nelamurite pentre niste cunoascatoare :))
Well played, oricum :) Dar nu m-ai amarat niciodata asa de tare de cand cu gluma cu lupii si gasitul altui prieten, sus pe munte :)

Web Design spunea...

Un articol foarte interesant. De asemenea si blogul este frumos si am gasit o groaza de lucruri interesante. Merita sa-l adaug in bookmark. Tine-o tot asa si te voi vizita in fiecare zi. :)

 
Din lumea celor care mai cuvanta... - Free Blogger Templates, Free Wordpress Themes - by Templates para novo blogger HD TV Watch Shows Online. Unblock through myspace proxy unblock, Songs by Christian Guitar Chords