Era dimineaţă. Deschisesm ochii fericită
că e sȃmbătă, putusem să dorm pe săturate şi mă simţeam grozav.
M-am ridicat din patul cald şi am deschis
geamurile larg, ca aerul răcoros şi curat de noiembrie să poată intra ȋn casă
nestingherit. M-am apucat de curăţenie. Ȋn fundal se auzea Roxette, iar eu
trebăluiam mulţumită. Locuiam singur ă pe atunci, eram mulţumită de viaţa mea, dar, pe undeva, simţeam că ceva lipseşte.
Habar n-aveam că sunt la cȃteva ore distanţă de a-mi găsi cel mai bun şi
devotat prieten.
Plănuiam să fac de mȃncare, cȃnd am constatat
ca ȋmi lipsesc cȃteva ingrediente, aşa că peste treningul gri de casă am
ȋmbrăcat ȋn viteză o geacă, să dau o fugă la alimentara din colţ.
Ieşind din scară, mi-am tras şi gluga pe
cap, frigul de noiembrie ȋmi ȋngheţa urechile. Mergeam cu mȃinile ȋnfundate ȋn
buzunare şi făceam slalom printre bălţi, cȃnd, dintr-o dată am auzit ȋn spatele
meu o frȃnă puternică şi o pocnitură, urmate de nişte schelălăituri cumplite.
Din instinct m-am ȋntors. Genunchii mi s-au inmuiat.
Ȋn mijlocul şoselei, ȋn
urma maşinii care ȋl lovise, dar care deja plecase, rămăsese un cȃine. Am simţit brusc nevoia sa vomit. Nu de scȃrbă,
nu. “Nu, nu pot să văd un căţel care
moare… nu pot, nu vreau, refuz” – gȃndea creierul meu, ȋn timp ce picioarele nu
ascultau de el, ci fugeau disperate ȋnspre locul accidentului.
Căţeluşa ȋntinsă pe asfalt respira ȋncă,
dar ȋşi ţinea ochişorii ȋnchişi. Nu mai schelălăia, icnea din cȃnd ȋn cȃnd, iar
dintr-o nară i se prelingea un firişor de sȃnge. Am ridicat-o din şosea şi am
fugit ȋnspre un taxi.
Nici nu am băgat de seama fractura deschisă la una dintre
lăbuţele din spate. Am sărit ȋn taxi, dar şoferul văzȃnd cȃinele care sȃngera
m-a dat jos. N-aveam timp de ceartă, am coborȃt şi, ca să evit să fiu dată jos
şi din următorul taxi, mi-am dat jos geaca şi am ȋnvelit căţeluşa in ea. Speram
să nu se vadă că e lovită, să nu fim refuzate din nou. Abia atunci am observat
petele mari de sȃnge pe care le aveam pe pantalonii de trening. Mi-era teama că
nu ne va primi nimeni aşa, dar, din fericire, următorul taximetrist ne-a luat
fără ȋntrebări şi comentarii, ba chiar s-a şi grăbit ȋnspre primul cabinet veterinar,
aşa cum ȋl rugasem, mai mult ţipȃnd, de sperietură şi de groază să nu ȋmi moară
cȃinele ȋn braţe.
Căţeluşa stătea ȋn continuare cu ochii
ȋnchişi, respirȃnd abia, abia. M-am uitat la feţişoara ei. Semăna cu o vulpiţă.
“Hai, Vulpi, hai… ȋncă puţin, rezistă, să nu mori acum, te rog. Dacă te faci
bine promit, n-o să mai fi un căţel de pe stradă. Te iau acasă la mine şi-o să
te iubesc, o să vezi ce bine e, te rog, te rog, te rog să nu mori”.
Inima mi-o simţeam bucăţi, stomacul era
un nod dureros, mȃinile ȋmi tremurau ȋn timp ce o mȃngȃiam ȋntre urechiuşe. Ȋmi doream din
suflet să deschidă ochii, să-mi dea o
fărȃmă de speranţă. Voiam de asemenea să mă vadă, să stie că nu e singură, să
ma uit ȋn ochii ei pȃnă ȋn suflet, să priceapă că nu mai e singură pe lume.
Am ajuns la vet şi am intrat ca o furtună,
ţinȃnd “vulpiţa” ȋncă ȋnfăşurată in geacă. Veterinarul a consultat-o. Ȋnainte
să apuce să spună ceva, ştiam deja că s-a terminat. I-am citit asta ȋn privire.
Mi-am pus capul ȋn mȃini şi mi-am dorit să pot plȃnge, simţeam ca trebuie să
plȃng, să dau afară din mine o parte din durerea care mi se infipsese ȋn mine,
ca un ghimpe negru şi mare.
Apoi, am auzit vestea şi din gura
doctorului. Am primit confirmarea verbală a ceea ce mintea mea ȋnţelesese şi a
ceea ce ochii mei văzuseră ȋn timp ce Vulpi era consultată. Nu mai exista nicio
speranţă. Iar pe mine, ȋn mod ciudat, continua să mă doară cumplit faptul că
nu-i văzusem ochişorii, că nu ştiam dacă mica de ea a ȋnţeles că, măcar odată
in viaţă, cineva e acolo şi o iubeşte.
Veterinarul a ieşit cȃteva momente, iar eu
m-am apropiat de măsuţa pe care căţeluşa stătea ȋntinsă, suflȃnd ȋncă abia
perceptibil. Aveam cȃteva minute ȋncă de petrecut ȋmpreună, pȃnă veterinarul
prepara soluţia care urma să o elibereze de chinuri mai repede.
Am ȋnceput din nou să o mȃngȃi şi m-am
apucat să-i vorbesc. I-am spus că ne cunoaştem doar de cinci minute, dar că acum
e a mea. I-am spus că-mi pare rău că ne-am cunoscut atȃt de tȃrziu, pentru că e
un căţel grozav.
Și-n timp ce ȋi vorbeam aşa, din ochi au
ȋnceput să-mi curgă lacrimi. Erau grele ca nişte picături de plumb, grele ca
sufletul meu. Acela a fost momentul de
disperare maximă, ştiam că nu mai pot face nimic, nimic, că-n faţa morţii sunt
neputincioasă cu adevărat. Și chiar ȋn clipa de disperare maximă, Vulpi a
deschis ochişorii. A fost prima şi ultima oară cȃnd i-am văzut: mici, ca nişte
mărgele negre şi spre bucuria mea, liniştitiţi. A ȋnţeles ce i se ȋntȃmplă şi
nu-i era teama: ȋnţelesese că-s acolo. A dat uşor din codiţa, de cȃteva ori,
iar cȃnd mi-am apropiat faţa să o pup pe creştet, pentru că auzeam paşi pe hol
apropiindu-se, mi-a lins lacrimile şi a ȋnchis ochişorii, curajoasă,
ȋnţelegătoare, resemnată.
Am mȃngȃiat-o si i-am vorbit pȃnă s-a
dus. Cumva, eram şi eu mai liniştită,
pentru că deşi Vulpi se stinsese uşor, ca o steluţă a care ȋncetează să
lumineze, n-am avut ȋn faţa mea un cȃine disperat, speriat. A fost un cȃine
deosebit de inteligent, care s-a bucurat de compania umană chiar şi-n ultima
clipă. Un suflet ales, dornic să ofere şi să primească afecţiune, cu acea
loialitate şi devotare faţă de oameni pe care numai căţeii o pot avea.
Cu ochii ȋnroşiţi, m-am ridicat de pe
scaun şi am ȋntins mȃna către portofel, să plătesc doctorului suma datorată.
Ȋnainte să apuc să intreb cȃt costă, s-a uitat la mine şi m-a ȋntrebat:
-Era a nimănui, adevărat?
-Da, am răspuns. A trăit a nimănui, dar a
murit a mea. Nu e nicio problemă, am să plătesc totul şi…
-Nu despre asta e vorba, mi-a retezat-o
veterinarul. Avea pui.
Vestea a picat ca un trăznet. Mi-au
bubuit creierii. Undeva afară, ȋn frigul de noiembire, nişte căţei au rămas
orfani.
Am plătit ȋn grabă şi am fugit pe străzi
ca o apucată (nu mai aveam cu ce să plătesc taxi) pȃnă ȋn zona ȋn care maşina o
lovise pe Vulpi.
Am căutat
prin boscheţii şi ierburile din jur. Stăteam cu urechile ciulite să aud
dacă pe undeva prin jur, puiuţii scȃncesc. Și, după vreo 10 minute, am auzit un
plȃnset uşor, de căţel. Doi metri mai ȋncolo, am găsit şi cuibul ȋn care se
afla un singur pui. O miniatură a lui Vulpi. Un roşcat grăsan, pentru că mama
lui avusese grijă să nu ȋi fie foame. L-am luat ȋn braţe, ȋl ţineam adăpostit
ȋn bluza de trening, ȋn timp ce cu cealaltă mȃnă ţineam geaca năclăită de
sȃnge. Iar puiuţul a ȋnceput să-mi linga faţa, aşa cum făcuse şi mama lui, nu cu mult timp ȋn urm ă
-Haide, cătel, i-am spus. De azi, eu sunt
mămica ta. Să mergem acasă.
Aşa am cunoscut-o pe Tessy, acum patru
ani.
Ȋntre timp m-am căsătorit şi acum am şi un
copil, un bebe de 11 luni, pe care Tessy ȋl păzeşte cu sfinţenie. Și, ca să se
asigure că lui bebe nu-i e frig, Tessy, cȃnd n-o vede nimeni, se strecoară ȋn
pătuţul copilului şi se culcă cu capul pe picioruşele lui. Uneori ȋi fură şi
şosetuţele din picioare. Alteori, biscuiţii din mȃnuţe, dar se pare ca aşa
ȋmpart ei mȃncarea, pentru că spre disperarea mea, acum 2 zile, ȋntr-o secundă de
neatenţie n-am observat că bebe al meu s-a tȃrȃt ȋn patru labe pȃnă la
castronul lui Tessy, umplut cu mancare umedă din conservă, şi după ce şi-a
băgat bine mȃnuţele grase ȋn castron, a ȋnceput să o ȋntindă, ca un mic Picasso care pictează, nu pe şevalet, ci pe dulapuri, nu cu culori, ci cu mȃncare de cȃine. Tessy era ȋn extaz,
şi lingea cu abnegaţie dȃrele delicioase lăsate de mȃnuţele dolofane.
Mult s-a schimbat Tessy de cȃnd a venit
bebe.
Acum, dacă prinde uşa deschisă la baie nu mai face bucăţi-bucătele hȃrtia
igienică aşa, pur şi simplu. Nuuu, acum fuge cu ea ȋn dinţi pȃnă unde-l găseşte
pe cel mic, şi abia acolo ȋncepe să o dezmembreze ca o zăpăcită. E foarte
isteaţă, tace mȃlc cȃnd face prostii, dar din nefericire pentru ea, bebe mic e
ȋncă bleg şi ȋncepe să chiuie isteric de fericire, aşa ȋncȃt ȋi dă de gol de
fiecare dată cȃnd fac cȃte o nefăcută.
A
trebuit să-i mut coşuleţul lui Tessy lȃngă uşa de la camera copilului, pentru
că de cȃnd sunt ce mai buni prieteni, căţeluşa refuză să doarmă ȋn altă parte.
Vrea să fie sigură că atunci cȃnd copilaşul se va trezi, ea va fi acolo prima
să-i ureze “buna-dimineaţa” ȋn felul ei de căţel, sărind ȋn pătuţ şi
tropăindu-mi copilul care e mereu bucuros s-o vadă. Ȋn casa noastră nu există
nicio dimineaţa tristă sau mohorȃtă, fiecare zi debutează cu giumbuşlucurile lui
Tessy, urmate de hohote de rȃs de copil.
Uneori mă gȃndesc că dacă Vulpi nu ar fi
murit, Tessy sigur-sigur nu ajungea căţeluşa noastră. Și la gȃndul că minunea
asta cu coadă n-ar fi aici, mi se ridică părul pe cap, şi-o strang tare-tare ȋn
braţe:
-Auzi tu, Tessy, ȋi zic in timp ce-i smotocesc
blana şi-o pup pe creştet, n-ai idee ce bine-mi pare să fii prietena mea!
Iar ea pricepe. Și ca să ȋmi arate că nu mai pleacă, se
cuibăreşte ȋn braţele mele şi mă priveşte fericită, cu aceeaşi privire
recunoscătoare pe care am văzut-o odată la un căţel ca o vulpiţă, pe care l-am
iubit şi care m-a iubit - puţin prea tȃrziu, dar pentru totdeauna.
Notă: Textul
de mai sus este ficţiune, inspirat ȋnsă din experienţele multor persoane minunate,
care se luptă pentru drepturile
animalelor din stradă, ȋncercȃnd să combată problema cȃinilor maidanezi prin
mijloace umane si civilizate (adopţie, sterilizare, prevenirea abandonului
etc.).
Un comentariu:
Hai ca m-am umflat bine de tot de plans!
Trimiteți un comentariu