luni, 8 februarie 2010

Usa cu clopotei


Mi-am dat seama intr-o zi ca exist. Ma jucam cu viata, o luam de mana, ii dadeam drumul razand. Eram vesele si fericite amandoua. Era un fel de Viata+Andreea=Love. Scrijelisem aceasta ecuatie pe sufletele celor din jur, cantand.


Dar de la un timp, Viata avea clipe tot mai dese de seriozitate. O luam de gat si o pupam, constatand uimita cum nu se topea la atingerea buzelor mele de copil. Eram nedumerita si nemultumita. Intr-o zi, m-am asezat langa ea si i-am spus: “Prietena mea draga, Viata, de ce nu imi mai asezi cirese la urechi? De ce nu imi mai ciufulesti parul?” In loc de raspuns, mi-a aratat o oglinda. M-am uitat emotionata la mine, si atunci am inteles: CRESCUSEM.


Acesta a fost momentul in care am intrat in castelul vietii mele.

E un castel mare si frumos. La inceput, nu stiam pe care usi sa intru. Ma loveam de scari si incercam zadarnic sa ma joc cu tablourile de pe pereti. Ele nu voiau sa se joace cu mine.


Am inteles ca singura cale e cea de a gasi usa potrivita pentru mine. Si apoi, ca prin minune, am vazut-o: era in fata mea, nu stiu cum de nu o remarcasem mai devreme.

“Ce simplu, ce simplu” am ras.

Am admirat-o: era o usa mare, din lemn de culoare deschisa. Era fina ca o piersica, si totusi, intr-un colt avea un citat: “Implineste-ma!”. Am inteles ca era a mea. Era misiunea mea sa ii calc pragul si sa ne amestecam.


Am fugit intr-un suflet sa dau buzna.. dar m-am lovit de ea.


Ce? Cum asta? De ce? USA MEA E INCHISA?

Dar e a mea, eu stiu si o simt!


Am vazut ca sus avea un spatiu gol, atat de gol incat sa incapa o soapta. M-am suit pe un scaun, si am tras cu ochiul. Nu vedeam bine ce se intampla dincolo de usa, dar am vazut pe cealalta parte o pereche de clopotei.


Trebuie sa deschid usa sa aud clinchetul clopoteilor mei!

Iar ani si ani la rand am ramas langa ea, incercand sa o deschid.

Am incercat sa fac asta, impingand-o – dar ea a ramas neclintita.

Am incercat sa fac asta cu chei falsificate – si tot nu s-a miscat.

Am vorbit, am plans, am tipat la ea smulgandu-mi parul din cap: “Usa proasta, eu trebuie sa te deschid!!! Deschide-teeeeee odata!”.


Degeaba.

Mi-am amintit de celebrul “Bate si ti se va deschide”. Asa am am ciocanit. Am batut cu pumnii si am dat cu picioarele. “Deschide-te, deschide-te, deschide-te”, repetam ca un refren.

Am adunat oameni in jurul meu si ii rugam sa deschida usa in locul meu.

“Nu pot, ajuta-ma, deschide-o! FA-MI, eu nu pot sa fac. Nu pleca, de ce pleci? Nu mi-ai deschis usa, nu m-ai ajutat, te urasc, te urasc!”

Plangeam, vazand oamenii plecand de langa mine si inchizand in urma lor propriile lor porti.

Si asa am acceptat ideea: probabil usa cu clopotei nu era facuta pentru mine.


Am plecat, agatandu-ma speriata de fiecare calator de pe drum. Speram sa imi poata arata ei care e cu adevarat Usa mea.


Ma lipeam de ei si ma dezlipeam furioasa ca nu pot face nimic pentru mine. Ii alungam, ii chemam inapoi, doar pentru a-i pedepsi pentru nefericirea mea.

Intr-o buna zi, am descoperit o poarta mai mica. Stiam ca nu e a mea, dar reusisem sa o deschid. Si uite asa, am inteles ca sunt multe porti de genul acesta pe care le pot deschide, putin cate putin, cu rabdare.

Si m-am linistit. Mi-era dor de usa mea, o visam, dar nu aveam de ales: trebuia sa continui izbanzile usilor mici.

Iar intr-o seara, deschizand cu o multumire neexplicabila ceea ce s-a dovedit a fi ultima usa mica, am vazut Revelatia: Ajunsesem in dosul USII MELE CU CLOPOTEI, deschizand alte usi inainte. Am inteles ca traiesc intr-un labirint. Si iata, Usa mea nu se putea deschide de-a dreptul, ar fi fost prea usor si nu ar fi avut farmec. A trebuit sa intru pe multe alte porti pentru a ajunge la aceasta izbanda.

Chiar atunci, o adiere de vand mi-a trecut prin par si a facut clopotei sa clincheneasca.



Clopoteii mei SUNA!

Iar muzica lor ma face a dansezm propriul meu dans. E un dans nebun, e un dans doar al meu, numai eu ii pot intelege miscarile.


Iata, am deschis usa. Ma aflu in spatele clopoteilor ei. Iar in fata mea, acum vad clar nesfarsite randuri de porti.

Le voi deschide. Le voi deschide pentru ca vreau, pentru ca pot, pentre ca asta e Usa mea.

Iar la final, cand totul se va transforma in liniste, voi rosti inca odata citatul Usii mele: Implineste-ma! Da, Te voi fi implinit!

2 comentarii:

Florina Ionela spunea...

Ai un castel mare, plin de incaperi, fiecare usa asteapta sa fie deschisa si fiecare camera asteapta sa fie explorata!

Mult succes in continuare!

Raluca spunea...

Pentru cei care te cunosc cat de cat povestirea are un sens, pentru restul cred ca pare o metafora si atat.

 
Din lumea celor care mai cuvanta... - Free Blogger Templates, Free Wordpress Themes - by Templates para novo blogger HD TV Watch Shows Online. Unblock through myspace proxy unblock, Songs by Christian Guitar Chords