Despre inceput, despre sfarsit. Despre bucuria dintre cele doua.

Inceputul…

Radeau cu atata placere, incat tot universul din jurul lor parea transformat in clabuci colorati de sapun. Sufletele le erau incinse, si vapaile sufletelor sclipind ca un suvoi de aur topit se reflectau prin fiecare centimetru de piele.

Orele treceau, soarele isi continua drumul spre celalta emisfera, iar rasetele vesele se transformasera incet incet in zambete complice.

-Cea mai stupida fraza pe care ai spus-o vreodata?

-Lamaia mea e prea acra.

-Gustul care iti aminteste de ceva care te emotioneaza?

-Gustul de zahar ars.

-Un paradox de care te miri?

-Substantivul meu favorit este “sampanie”. Dar nu ii pot suporta gustul.

-Ce ti-a placut cel mai mult la ziua de azi?

-Momentul care urmeaza.

Si, in secunda urmatoare, isi lipi buzele de ale lui, fara sa inchida ochii, ca sa ii poata privi pe ai lui. Sclipirea acestora, tulburarea si nesfarsitul lor ii facura sufletul sa palpite ca inaintea unui spatiu infinit de muzica si particule de lumina.

-Te simt asa… calda si aproape. Esti frumoasa. Te vreau pentru mine.

*

Sfarsitul…

Isi rezemase fruntea de pieptul lui, inchizand strans ochii, asa cum stia ca o ajuta sa faca atunci cand o doare ceva. Peronul era gol, cu exceptia catorva pasageri care isi urcau grabiti bagajele in tren. Inca nu se luminase de zi, iar intunericul reusea , fara prea mare success totusi, sa le ascunda ochii tristi.

-Am sa te sun. In fiecare zi, in fiecare zi.

-Iar eu am sa te visez. In fiecare noapte, in fiecare noapte.

O luase de mana mica si ii mangaia dosul palmei incet si apasat cu degetul mare. Cu mana libera ii atingea ca intr-o joaca parul moale, alintandu-si obrazul de suvitele neastamparate care ii incadrau fata si care ii aruncau umbre jucause pe obraji si pe buze.

Trenul isi fluiera plecarea. Se stransera pentru ultima oara in brate, fara sa stie ca acela era sfarsitul. Imbratisarea fusese atat de invrajbita incat le taiase respiratia cateva secunde. O saruta sub ureche, soptindu-i tremurat o promisiune de iubire.

-Sa nu ma uiti!

Undeva la orizont, pe cerul care prevestea o noua zi, un fulger despica eternul in doua.

*

Cu ce cuvinte incepe o poveste de dragoste?

In ce vorbe isi anunta plecarea, trantind in plan real efemerul si trecatorul tuturor vietilor si experientelor acestei lumi muritoare?

Unde se duc toate promisiunile, toate trairile noastre cele mai ametitoare? Pana in ce loc din univers se propaga vibratiile iubirilor de care ne lovim?

Asa cum spunea cineva, doar pentru ca viata se sfarseste cu moarte, acest lucru nu demonstreaza ca scopul vietii este moartea. In mod similar, doar pentru ca sentimentele se sting, treptat sau nu, nu inseamna ca dragostea noastra este lipsita de sens.

Traim ani intregi din viata si ii pierdem fara rost, in nestire, temandu-ne de sfarsit. Uitam sa ne bucuram de ceea ce ni s-a dat, de ceea ce avem ocazia sa traim, refugiandu-ne in spatele unor temeri stupide. Nu spunem “te iubesc” atunci cand simtim, limitandu-ne de frica. Nu savuram clipele repezi ce ni s-au oferit, le taiem aripile si le ascundem intre filele vietii noastre, imbracandu-le in mediocritate.

Nu radem, nu ne bucuram, nu profitam de “a fi” atat de des pe cat ar trebui. Ne lasam sugrumati de rutina, uitand spectacolul existentei de langa noi. Ne trezim morocanosi, ne culcam ingrijorati. Nu iubim, de teama de a nu suferi. Nu ne aruncam cu capul inainte in dragoste, de frica de a fi ciobiti de parasire. Ne centram pe obiecte fara rost, uitand de suflete, de aventura, de visele de a cuceri imposibilul, de curajul de a ne modela viata asa cum ne dorim.

Si toate astea pentru ce? Pentru cine?

Inceputurile au obligatoriu cate un sfarsit. Nu stim ce urmeaza dupa ce murim. Dar stim ce se intampla pana atunci: traim!!! Mai mult nu avem nevoie sa cunoastem. Atat ne este suficient incat sa ne dorim sa profitam din plin de ocazie.

Eu vreau sa rad mai des!

Eu vreau sa iubesc, din nou si din nou, de cate ori este nevoie pentru a nu-mi pierde viata cu sufletul amortit!

Eu vreau sa cunosc oamenii cu care ma intersectez in aceasta dimensiune a existentei. Multi, cat mai multi, cu care sa rezonez puternic!

Eu vreau sa dau tot ceea ce sunt, sa ma intorc pe dos, sa fiu implicata in viata mea ca protagonista, pentru ca asta sunt, nu doar un actor ce sta pe banca de rezerva!

Surprinde-ma, Viata! Iti voi intoarce moneda! Iubeste-ma, asa cum te iubesc si eu! Gadila-ma, aprinde-ma, construieste-ma, fa ce vrei, eu ma voi bucura de ce mi-ai dat fara sa plang dupa ce nu am, fara sa disper stiind ca intr-o zi nu vei mai fi!

Si asa cum imi doresc sa traiesc o viata vesela, imi doresc sa pot trece si de cealalta baricada a ei fara sa-mi para rau ca nu am facut mai mult. Iar epitaful tuturor momentelor din viata mea sa sune clar si raspicat “Ea a trait. Voi mergeti spre cine se naste”.

Azi, oameni au murit. Astazi, oameni s-au nascut. E un ciclu perpetuu si de necuprins cu mintea, doar cu sufletul. Fa din tine un vis pe care sa il sculptezi in realitate, ACUM, intre "voi fi" si "am fost"!

Gaseste bucuria ascunsa in fiecare fractiune de viata!

www.selfdiscovery.ro