Promisiuni

Diminetile tarzii si lungi le-au inlocuit pe cele grabite, reci, agitate.

Acum, sunt pline de caldura si liniste. Lumina galbuie de vara torida iti intra in suflet, prafoasa. Albastrul e fara cusur, fara nor. Iar marea e sarata pe buze. Nisipul iti scapa printre degete. Sau sa fie timpul?

Golul de langa persista, totusi. Era de asteptat. E ca o incheietura care a sarit candva de la locul ei, iar acum inca doare.

Amintiri ale unei vacante care parca nu s-a intamplat niciodata, petrecuta paradoxal in aceleasi locuri de vara , navalesc si dor.

Imi rasuna in minte titlul cartii lui Camil Petrescu – “Suflete tari”. Suflete tari. Suflet, fii tare!

Totusi, gandul la o viata noua vindeca. Pun la punct detalii. Planuirea viitorului “cuib” imi ocupa toata mintea, toata ziua. Iar seara, ma cuibaresc in asternut plina de idei si imi fac promisiuni mie insami. Imi promit, imi promit, imi promit.

Am de dat, atat de mult! Ce? Nu stiu cum sa ii spun. Banuiesc ca lumina. Da, Doamne, sa invat sa o dau. Da, Doamne, sa invat cum sa o fac sa razbeasca in locuri unde nu mai e, sau nu a fost. Promit sa invat sa o revars asupra altora.

Am de construit. Ce? O viata, a mea. Un loc pe Pamant, facut de mine. Promit sa-l fac cu mainile goale cel mai bun loc din lume.

Am de invatat. Ce? Ohooo, Andreea, cate nu ai?! Promit insa sa nu invat decat ceea ce conteaza.

Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu un om extraordinar. (Peter O'Toole).

Pinky swear!